de ce să-ți dai jos măștile

Iar am avut coșmarul acela. De fapt e o realitate de demult pe care o retrăiesc din când în când, în vis. Ușor schimbată, cu alte personaje dar de fiecare dată groaza mă cufundă în imaginile acelui început de aprilie. Terminasem facultatea și eram de 6 luni angajată undeva la o fermă de câmpie aridă. 1 aprilie 1985, dimineața foarte devreme. Tratam în solarii, răsaduri de tomate. Răsaduri pentru o mare suprafață. Am fost acolo cum se zice, în locul nepotrivit. Ceva s-a întâmplat, o neglijență desigur și soluția cu care tratam, din îngrășământ a devenit otravă.  În 2 ore, peste 300 de oameni stăteau înconjurându-mă și acuzându-mă. În fața mea, multe haine negre de piele, cerându-mi socoteală căci tot ceea ce era autoritate în Prahova era acolo. - ”Ploieștenii nu or să mai mănânce roșii!!!” strigau.  În 2 ore, am văzut cum plantele se contorsionează, suferă și mor. Într-o săptămână am văzut cum pe fragedele răsaduri, rare, din cele care rămăseseră, pentru că zona era sub cercetări plante verzi cât un creion creșteau tumori monstruoase cât un măr. Ceea ce se întâmplase acolo fusese o mică Hiroșimă a plantelor. Mi-au trebuit încă 6 luni, un proces, martori și cercetări, să se lămurească că nu eu eram vinovata, ci așa cum spuneam, eram acolo la locul nepotrivit, martoră. 6 luni de a demonstra, de disculpări, de a vedea când treceam, cum un sat întreg șușotea în spate. 6 luni în care dacă intram undeva, oamenii se puneau pe discuții cu mâna la gură. 6 luni în care simțeam privirile din spatele gardurilor. Nu, sătenii, nu mă acuzau, dar povestea era prea ademenitoare ca să nu fie spusă, repetată, înflorită... De atunci sunt alergică la orice fel de mirosuri de chimicale. Chiar de la cel mai amărât  unguent de țânțari. Mergând pe stradă, și doar o dâră de naftalină mă face să retrăiesc angoasele acelui an. Ce s-a întâmplat atunci e o poveste ca dintr-un roman. Dar acum dacă retrăiesc acel timp el se schimbă în tot felul de ipostaze. Și da, iar am avut coșmarul acesta. În care în loc de plante, erau solarii de cuvinte-răsaduri și noi în loc de îngrășământ le tratam cu otravă. Cine eram ”noi„ e poate doar treaba mea. Și poate nu e bine dar din această cauză am o anume vehemență când simt că oamenii amestecă otravă în cuvinte și în frazele lor. Le simt dârele. Și le văd ochii ațintiți pe tumorile invizibile care le produc otrăvurile din cuvinte. Și poate de aceea doresc cu ardoare,  subliniez obositor pentru unii, un anume fel de lucruri. O anume igienă a cuvintelor.

Ieri, fiind într-o vizită, povesteam cum s-a agățat de mine întreaga săptămână, fraza aceasta, în tot felul de discuții, într-o mulțime de contexte: ”tot ceea ce faci, trebuie să înceapă cu intenția ta pură”. La mine moara cuvintelor venea și curgea din convingerea că sinceritatea, aplicarea ei, este nu numai fundament dar și locul pe care construiești.

De multe ori discutăm despre sinceritate și intenție pură ca lipsa minciunii dar eu cred că este mult mai mult și unul din aspecte, nici nu știu dacă minor ori ba, este să-ți dai jos măștile. Așa văd eu întâlnirile între Oameni. Pentru că întâlnirile între oamenii se fac prin multe tatonări și mai ales prin arătatul vitrinei cu trofee și atât.

Chiar am ajuns să-mi număr toate discuțiile de săptămâna aceasta în care eu mi-am dat jos măștile și în care am realizat, ceea ce cred eu despre o convorbire semnificativă: o întâlnire de interacțiune a inimilor. Și a inimilor, nu numai a făpturilor, și a intelectelor, și a cunoștințelor dobândite sau Doamne ferește a cumpărăturilor făcute sau a ofertelor. Mi s-a spus că sună cam dulceag. Mi s-a spus că sună irealizabil.

Vedeți, eu nu subestimez puterea cuvintelor și nici n-o supraevaluez, ca să-mi fie frică de ele. Nu le împart în cuvinte bune și în cuvinte rele ce nu trebuiesc rostite. Cred în cuvinte așa cum cred în Cuvânt, doar că ele, în mintea mea, trebuie să fie ca laptele. Ele trebuie să hrănească. Să ne hrănească.

Eu cred și în cuvintele care germinează, fie în mințile, fie în imaginația, fie în faptele altuia asemeni mie. Văd, și acesta este rodul propriei imaginații desigur nu vă speriați, cum, atunci când prinde rădăcini, un cuvânt se transformă în fragede mlădițe și că nu degeaba a fost inventată povestea aceea cu vrejul de fasole. Lumea sofisticată de azi numește acest lucru ”conectare”.

Și mai cred - ca orice grădinar de altfel - că solul pe care crește această mlădiță are importanță. Mare importanță! Intenția pură și sinceritatea, nu doar dau vigoare, ele sunt vitale continuității transformărilor.

Un om înțelept nu-și pune masca înțelepciunii când vorbește el își dă jos măștile. Și nici nu-și închide granițele sale eșecurilor, altor opinii, schimbărilor. Un om înțelept știe că trebuie să iasă din zona lui de confort ca să evolueze.

Poate nu suntem obișnuiți cu masca scoasă și vă înțeleg căci știu ce înseamnă să fiu expus dar altfel nu avem cum cum să fim autentici? Cum să simțim altfel poluarea cu masc ape față?

 

.