Maeștrii aparențelor II

Hai mai lasă tonul ăla de auto-fascinație cu care îmi zici: 

”- Eh eu sunt incapabil să mint!!!” 
Mințim.O facem toți și o facem zilnic. O facem cu  cele mai mici fleacuri. O facem cu cei mai buni prieteni. Cu cei apropiați. 

Neînțelegerea clară între imaginație și realitatea fals folositoare, e primul pas. Apoi interzicerea minciunii de către părinți cu reguli rigide în educație, în paralel cu limbajul ”dublu” vizibil în societate, este primul model care-l va face pe copil să mintă mai mult. Și mai des. 

Hmm, aici nu vorbim nici de cercul vicios al minciunilor unui psihopat în care acesta seduce până când cel în cauză nu mai deosebește realitatea și din care bietul om când iese, dacă iese, e vulnerabil și rănit. Nu vorbim nici despre supralicitarea promisiunilor și manipulările pe bază de forță, și fals ale politicianismului în general și nici măcar de calomniatori. Nu de cazurile grave.


Gerald Louvin, psihanalist francez explică cazurile în care se susține ideea că ”ești incapabil să minți”, să minți chiar prin omisiune sau să spui semi - adevăruri. în care spui întotdeauna lucrurile pe ”față” chiar dacă când sunt penibile, sunt dure, sunt de nesuportat. (sursa un articol din revista Psyhologies - dec. 2016 p 61)

El, atrage atenția - și cu acest lucru mie mi-a oferit un spațiu larg de reflecție și de înțelegere -  că în realitate, acest gen de prezentare de sine trădează în spate dorința noastră de super om. Ascunde și disimulează  de fapt rigiditatea profilului nostru. Provine dintr-o agresivitate reprimată interior, formidabilă. A enunța adevăruri dezagreabile sub pretextul sincerității este metoda mascată de a regla conturi cu alții și de a-i asasina cu zâmbetul pe buze. 

Mie mi se întâmplă cel mai des cu 2 fraze: ”vai ce ai mai slăbit” de la omeni care nici măcar nu s-au uitat la mine și ”cât de bine-mi pare că te văd” de la cei cărora le sunt indiferentă. Cred că am depistat și două surse, observate, în actualele desenele animate și în filmele pentru adolescenți, acelea cu adolescentele populare ale unui colegiu.
 
Dar atunci deosebim noi, noi nouă când ne apar  minciunile din cauză că dorești să ai ” excesiv de multă diplomație”? Cele fabricate pentru mimarea valorilor pe care le încalcă dar ceilalți trebuie să nu vadă? Deosebești numai dacă gândești cu propria ta inimă și după ce ai văzut cu proprii tăi ochi. Și probabil nici atunci dacă acest lucru îl faci cu neglijență și superficialitate și dacă nu devine un exercițiu zilnic de curățire și înțelegere.

Și cred că nu trebuie să-ți mai zic: cu toții recunoaștem zâmbetul fals și râsul fățarnic și vorbele goale. Intuitiv. Pentru că ele nu au legătură cu inima. Nu vin și nu se întorc acolo.

Vre-o soluție? Tactul? Că nu eu l-am inventat. Și iubitul de oameni. Cu îngăduința. Și cu bunătate. La maximum.