Despre baronul Munchausen numai de bine sau de ce le place unora să te țină cu sufletul la gură

Ați pretins vre-odată, copil fiind, că sunteți bolnav ca să nu mergeți la școală? Sau la un examen? Ați folosit chestia aia cu mâncat creta, ca să vă induceți o stare de boală? Probabil că da. E un  moment ”salvator„ când un copil verifică atunci că beneficiază de o mai mare atenție din partea celor din jur. Ba chiar părinții, oricât de ocupați ar fi,  lasă totul la o parte și ei, devin centrul atenției celorlați. Se cheamă sindromul Munchausen. Și toată lumea știe încă, cine a fost celebrul baron, nu? Pe mine m-au vindecat la timp ai mei, de așa ceva repede. 

Pe la 3 ani, mă jucam cu o sticluță de parfum găsită pe stradă. De fapt eram pe bulevard la plimbare.Era un obicei atunci ca duminica să îți dai întâlnire pe bulevard. Am găsit aruncată în iarbă, o sticluță de apă de colonie de lăcrămioare. O sticluță plină de pământ cu gâtul spart dar un miros nou atractiv. Eu în treaba mea, la joacă cu sticla. Și deodată, așa din senin, am fost înconjurată de vre-o 8 adulți îngrijorați care bănuiau, mă bănuiau, că rosesem eu gâtul sticlei și că bucățile lipsă din sticluță, ar fi fost deja în stomacul meu. 

Zău, era extrem de interesant! Totul s-a întrerupt. Toți îmi puneau întrebări și de undeva din mintea mea de copil, îmi plăcea cum creștea nivelul de atenție și cum eram eu, așezată pe tronul îngrijorărilor lor. Acum, după jumate de secol, nu mai știu întrebările dar păstrez tonurile, ochii iscoditori, palpez, valurile de emoții...

- Te doare undeva? 

- Unde te doare? Te doare tare? Scuipă un pic..

- Te doare burtica?

Întrebări de-a valma venea spre mine și din întrebările lor răsărea și răspunsul meu:

-Da, am spus. 

Și îngrijorările lor m-a determinat să-mi plâng de milă. Eu începem să cresc în imaginația mea. Ei deveneau mai mici, mai neimportanți.Am început să plâng. Ei au început să lăcrimeze. Poate nu cu ochii, cât cu inimile. Îngrijorarea le strângă corzile vocale. În ochii lor, vedeam, erau clipe de ”numai eu”. Și mă uitam, e o experiență care mi-a rămas în minte, cum răspunsul meu, aștepta cu sufletul la gură, făcea ca mila lor, îngrijorarea lor, neputința lor, să crească. Nimic altceva nu mai era în jur. Domneam eu peste o așa mulțime de oameni mari.

Așa am pornit cu alai spre ”Urgențe”. ”Urgențe pe Praga”, hmm! Urgențele, anilor 60, fără ”112”, de fapt fără telefoane de nici un fel, fără ambulanțe, fără taxi-uri în apropiere, fără bonuri de ordine. Tot drumul tronasem în brațele cuiva. 

Și am ajuns, o sală mare de așteptare, cu un număr infinit pentru mine, de bolnavi. O astfel de sală, știți bine, îți suge energia. Era liniște, și era neliniște,  mirosea a dezinfectant și a tristețe. Ce să facă un copil, plin de energie acolo? Doar zgomotele suferinței, aveau voie acolo.

Eu? Mi-am dat în stambă!. Asta era expresia lu' mamaie. Asta era expresia pe care mi-o povestea, cu umor, și căutături analitice, de nenumărate ori după. Nu-mi spunea prin ce spaimă trecuse ci așa după ani, cum văzuse ea, cum îmi creșteau cornițele răsfățului. 

În realitatea crudă a locului, unde nici măcar lumina unei duminici bună de plimbare nu mai avea ce căuta,  am început să pun tot felul de întrebări. Tare. Să le spun că mă dor tot felul de locuri, cum vedeam eu că îi dor pe copii suferinzi din sală. Să cer ciocolată, părea alinarea suferinței totale. Să-mi fie foame. Și la asta răspundeau ai mei mediat. 

Nu medicul ci aparatul acela imens de radiografie vopsit în alb, lăsatul singură într-o cameră imensă, sterilă, fără ferestre. Eram ca întru-n SF,  îmi imaginez eu, acum. Eu și roboții, Eu și nici un alt suflet. Iar dincolo de ușă, cei cu ”sufletul la gură”. Nu-i așa că expresia asta este foarte plastică.

De câte ori nu mi-e bine, clipele acela, se retrezesc și-mi spun ”hei,trebuie să te vindeci!”. Trebuie să te înapoiezi printre oameni. Și mă străduiesc. Încep prin a mă strădui...

De atunci stau departe și de mirosul de parfum  de lăcrămioare. De fapt, colonia aia pusă pe atunci mai tot timpul peste transpirație nici nu avea cum să-ți aducă vre-un moment de plăcere.

Ipohondri, așa am învățat că le zicea bolnavilor închipuiți. Râdem noi cu Moliere cu al lui Argan. Dar în jur e plin de ei. Prea crește procentul. Plin pe aici de persoane carea acuză și-și ”agravează” simptomele sau chiar și le induc, ca și cum s-ar pedepsi. Își povestesc cu voluptate situația și se hrănesc hrăni cu compasiunea noastră. Cauza primară: probleme nerezolvate. Cu părinții sau cei din jur. După care apare la ei, nevoia de simulare și ea devine un obicei. O dependență. Persoanele care își modifică starea de bine, sau exagerează micile lor probleme de viață sau sănătate pasând responsabilitatea nevoii lor de bine altora. Și a îngrijiri lor. De către alte persoane.

De ceva timp, întâlnesc, vai lor, oameni care exagerează și aplică genul acesta de ”tratament ” nu pe propria piele, ci propriilor lor copii. Părinți care le iau iaca, scutiri copiilor sănătoși de la sport de exemplu, procurându-le diverse boli și învățându-i  de la A la Z cum e cu sindromul celebrului baron mincinos.

Îi recunoști? La copii e mai ușor, dependența e încă neformată dar cei mari? Cei ce refuză, vehement vindecarea sau tratamentul corect care le este la îndemână și  e evident.

Cum spunea Saint Exupery, în Citadela: cerșetorii își îngrijesc rănile îngrozitoare, agravându-le, întreținându-le,  pentru că asta  este singurul lor mod pe care-l știu, de a atrage atenția celor din jur.

  

.