Ați pretins vre-odată, copil fiind, că sunteți bolnav ca să nu mergeți la școală? Sau la un examen? Ați folosit chestia aia cu mâncat creta, ca să vă induceți o stare de boală? Probabil că da. E un moment ”salvator„ când un copil verifică atunci că beneficiază de o mai mare atenție din partea celor din jur. Ba chiar părinții, oricât de ocupați ar fi, lasă totul la o parte și îngrijorați se focalizează pe cei mici care devin centrul atenției. Se cheamă sindromul Munchausen. Și toată lumea știe încă, cine a fost celebrul baron, nu? Pe mine m-au vindecat la timp ai mei, de așa ceva. Și repede.
Pe la 3 ani, mă jucam cu o sticluță de parfum găsită pe stradă. De fapt eram pe bulevard la plimbare. Era un obicei atunci ca duminica să îți dai întâlnire pe bulevard. Am găsit aruncată în iarbă, o sticluță de apă de colonie de lăcrămioare. O sticluță plină de pământ cu gâtul spart dar cu un miros nou atractiv. Eu în treaba mea, la joacă cu sticla. Și deodată, așa din senin, am fost înconjurată de vre-o 8 adulți îngrijorați care bănuiau, mă bănuiau, că rosesem eu gâtul sticlei și că bucățile lipsă din sticluță, ar fi fost deja în stomacul meu.
Zău, era extrem de interesant! Totul s-a întrerupt. Discuțiile au încetat. Toți
îmi puneau întrebări și de undeva din mintea mea de copil, îmi plăcea cum
creștea nivelul de atenție și cum eram eu, așezată pe tronul îngrijorărilor
lor. Acum, după jumate de secol și mai bine, nu mai știu întrebările dar păstrez tonurile,
ochii iscoditori, palpez valurile de emoții...
- Te doare undeva?
- Unde te doare? Te doare tare? Scuipă un pic..
- Te doare burtica?
Întrebări de-a valma venea spre mine și din întrebările lor răsărea și răspunsul meu:
-Da, am spus.
Și îngrijorările lor m-au determinat să-mi plâng de milă și să mă vait. Eu începem să cresc în imaginația mea. Ei deveneau mai mici, mai neimportanți.Am început să plâng. Ei au început să lăcrimeze. Poate nu cu ochii, cât cu inimile. Îngrijorarea le strângă corzile vocale. În ochii lor, vedeam, erau clipe de ”numai eu”. Și mă uitam, e o experiență care mi-a rămas în minte, cum răspunsul meu, aștepta cu sufletul la gură, făcea ca mila lor, îngrijorarea lor, neputința lor, să crească. Nimic altceva nu mai era în jur. Domneam eu peste o așa mulțime de oameni mari.
Așa am pornit cu alai spre ”Urgențe”. ”Urgențe pe Praga”, hmm! Urgențele, anilor 60, fără ”112”, de fapt fără telefoane de nici un fel, fără ambulanțe, fără taxi-uri în apropiere, fără bonuri de ordine. Tot drumul tronasem în brațele cuiva. Iar alaiul din jurul meu formase o trenă.
Și am ajuns, o sală mare de așteptare, cu un număr infinit pentru mine, de bolnavi. O astfel de sală, știți bine, îți suge energia. Era liniște, și era neliniște, mirosea a dezinfectant și a tristețe. Ce să facă un copil, plin de energie acolo? Acolo, doar zgomotele suferinței, aveau voie.
Eu? Mi-am dat în stambă! Asta e din setul de expresii deale lu' mamaie. Asta era expresia pe care mi-o povesteau, cu umor, și căutături analitice, cu sprâncene ridicate, de nenumărate ori, după. Nu-mi spuneau prin ce spaimă trecuseră ci așa după ani, cum văzuse ea, cum îmi creșteau cornițele răsfățului.
În realitatea crudă a locului, unde nici măcar lumina unei duminici bună de plimbare nu mai avea ce căuta, am început să pun tot felul de întrebări. Tare. Să le spun că mă dor tot felul de locuri, cum vedeam eu că îi dor pe copii suferinzi din sală. Să cer ciocolată, părea alinarea toatlă a suferinței. Să-mi fie foame. Și la asta răspundeau ai mei imediat.
Apoi au urmat medical. Halat alb serios, sever și aparatul acela imens de radiografie vopsit în alb, lăsatul singură într-o cameră imensă, sterilă, fără ferestre. Eram ca întru-n film SF, îmi imaginez eu, acum. Eu și roboții. Eu și nici un alt suflet. Iar dincolo de ușă, cei cu ”sufletul la gură”. Nu-i așa că expresia asta este foarte plastic?
De câte ori nu mi-e bine, clipele acela, se retrezesc îmi vin în minte și-mi spun: ”hei,trebuie să te vindeci!”. Trebuie să te înapoiezi printre oameni. Și mă străduiesc. Încep prin a mă strădui...
De atunci stau departe și de mirosul de parfum de lăcrămioare. De fapt, colonia aia pusă pe atunci mai tot timpul peste transpirație nici nu avea cum să-ți aducă vre-un moment de plăcere.
Ipohondri, așa am învățat că le zicea bolnavilor închipuiți. Râdem noi alături de Moliere cu al lui bolnav închipuit, Argan. Dar în jur e plin de ei. Prea crește procentul. Plin pe aici de persoane carea acuză și-și ”agravează” simptomele sau chiar și le induc, ca și cum s-ar pedepsi.Să vezi în parc sau la telefon, își povestesc cu voluptate situația și se hrănesc cu compasiunea noastră. Cauza primară: probleme nerezolvate. Cu părinții sau cu cei din jur. După care apare la ei, nevoia de simulare și ușurel asta devine un obicei. Dependență. Persoanele care își modifică starea de bine, sau exagerează micile lor probleme de viață sau sănătate pasând responsabilitatea nevoii lor de bine altora. Și a îngrijiri lor. De către alte persoane.
De ceva timp, întâlnesc, vai lor, oameni care exagerează și aplică genul acesta de ”tratament ” nu pe propria piele, ci propriilor lor copii. Părinți care le iau iaca, scutiri copiilor sănătoși de la sport de exemplu, procurându-le diverse boli și învățându-i de la A la Z cum e cu sindromul celebrului baron mincinos.
Îi recunoști? Sigur că da! La copii e mai ușor, dependența e încă neformată ca la cei mari? Cei ce refuză, vehement vindecarea sau tratamentul corect care le este la îndemână și e evident.
Cum spunea Saint Exupery, la începutul cărții Citadela: ”cerșetorii își îngrijesc rănile îngrozitoare, agravându-le, întreținându-le, pentru că asta este singurul lor mod pe care-l știu, de a atrage atenția celor din jur”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu