Identitate - Orgolii cu coviltiru tras

Mama mare - grecoaica, bunica tatălui meu, nu făcea nici un rabat  de la conveniențele uzuale ale vremii. Nu știu dacă asta făcea bine afacerii sau doar era un fel de-a fi, al acelor timpuri. Mama mare era un model. Nu conta dacă vroia ori ba.

Cu toate că locuia în Centru, chiar în fața Palatului de Justiție, în cele două etaje de deasupra băcăniei, mergea la biserică cu trăsură, de era iarnă sau vară, de era soare sau ploaie. Dreptă, cu părul lung neîncărunțit, cu ochii atât de vii și tăioși, în rochie neagră de mătase, cu gulere delicate de dantelă cu nasul tipic familiei (moștenire de care mă bucur din plin și eu) duminica dimineața, făcea traseul acesta fără să se uite nici în stânga nici în dreapta. Că era păcat, mare păcat să se întineze cu gânduri fugare. Doar mergea la biserică și nu trebuia să ”vadă” acum pe nimeni înaintea lui Dumnezeu.
Uneori, zâmbetul mi-e așa de larg că-mi ajunge până la ochi, picurându-l cu lacrimi de veselie: când merg acum în Centrul Ploieștiului și văd povestea mea în termenii actuali, și posibili măsurabili însemna că aceea străbuna a mea, lua trăsura de la  prima ușă a magazinului ”Galeriile Ploiești” până la Catedrala Sf Ioan. Să fie 200 - 300 de metrii cu totul. Nici o jumătate de stație de autobuz, ar zice unii. Eu am făcut traseul pe jos, cronometrând: mergând țanțoș și imaginându-mi că am crinolină, 4 minute cu statul la stopuri cu tot!
Mai mare daraua decât ocaua, zău!!! Să chemi muscalu la ușa dindărătu, să-l pui apoi să te aștepte până la sfârșitul slujbei. Mai ales că zona, încă de atunci era în întregime pavată cu piatră cubică deci nici o posibilă murdărie...  Apoi, trăsură la înapoiere o aștepta și o ducea direct acasă, fără plimbări adiacente pe bulevard dacă era ea singură că plimbările și discuțiile din trăsură, astea erau pentru ”perde vară cu bastoane” nu pentru femei cu liotă de copii de crescut și supravegheat.
Dar într-una din zilele de sărbătoare, cum mergea pe aceea curea de drum și de la înălțimea cailor, îmi inspecta ea, toți băieții de prăvălie de la cum sunt pieptănați și pe unde le stau privirile până la cât de lustruite le sunt încălțările. Și îi verifica  pe pietoni, și cei ce-o salutau și cei  noi, că pe atunci nu exista posibilitatea să nu dai binețe, străin fiind. Iar respectul, cu cota lui, neapărat în creștere, nu era după numărul de pălării scoase ci după adâncimea înclinării capului.
Mama mare, ținea mai mult la renume decât la câștig, se vede treaba. Renumele nu se dobândește la fel de ușor cum o faci cu câștigul, spunea ea făcând ”buze subțiri” a dispreț. Unii vorbesc de renume și alții, văzând lucrurile ca azi, le numesc orgolii, ori puternică stimă de sine.
Dar pentru cineva parvenit, adică venit nou în oraș doar pe la 1850, renumele trebuia dobândit și mai ales ținut nepătat. Și ăsta era lucru aproape imposibil. Și din cauza asta femeile și fetele familiilor  din clasa de mijloc erau instruite și educate special să se ocupe de bunul renume și de vrednicie. Ha!
Că-n rest afacerea ce știau muierile cum e cu treburile bărbătești..., era mai demn să fi negustor scăpătat decât necinstit. Dar și cinstea se câștiga și avea  alte limite și alte forme. Și era ”pe cuvânt”, și pe  bătut palma. De aceea era mai important de exemplu să fi epitrop și donator la construcția Catedralei or a altor biserici de mahala, de aceea era o binecuvântare să te întorci de la Muntele Sfânt cu daruri  și rangul de hagiu. De aceea era-i cotat și respectat mai bine la câți fini de cununie și de botez ai și li te dedici. Pentru că astea erau rudele dobândite întru Dumnezeu și pentru eternitate.
Așa că mama mare, cum se-napoia ea pe toamnă,  de la Catedrala, dreaptă și fără urmă de zâmbet, pompos expusă sub coviltir, vede și nu-și crede ochilor. Fiul ei cel mic, mândria ei, ”bacalaureatul”, făcând în ușa prăvăliei, treabă umilă, de ucenic. ”În uniforma de școală superioară și cu șorț alb în față!”
De câte ori am auzit povestea asta, de fiecare dată știți cum e, se mai schimba ceva dar lucrul cel mai grav, cu toate că acum n-ar părea, era partea asta: ”cu uniformă de  bacalaureat, în ușa prăvăliei, cu șorțul alb în față.” Cum ar trebui să sune acum ca asta să ni se pară grozav de jignitor? Cam așa poate: că  strălucitul tânăr care și-a luat doctoratele la Oxford și a scris dizertații novatoare, despre fizica cuantică, mătură trotuarul din fața mici afaceri a familiei lui. Că uite-așa, îl luase repede tac-su, și profitând de vadul de duminica, (neauzit deci ca duminica să ai deschisă prăvălia, hm hm!!) vindea la stradă, tăvi după tăvi, dovleac copt. Muncă de sezon după cum se vede! 
Și bănuiesc că nu imaginea-n sine ci expunerea dumnealui a  ”urmașului școlit în fața bârfei orășenilor, a rănit iremediabil orgoliul lu mama mare, fiind ea sigură că renumele familiei va fi dus pe apa sâmbetei. De aceea nici n-a mai apucat să ajungă acasă ca apoi să răbufnească, că a făcut practic apoplexie,  ș-a murit pe loc, chiar sub coviltir. 

.