Când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e să citești ”Ca sare-n bucate”

Când eram mică, în casa unde m-am născut existau mai multe cărți de bucate din perioada când bunica mea era tânără. Presupun că erau cărțile cele mai folosite și folositoare după cum arătau. 

La un moment dat, tata mare iubitor de carte, le-a  dus la legătorie și de acolo nu se mai reîntorceau și pace. Nu că nu se mai gătea în casa noastră și nici nu ne gândeam că ar fi existat riscul să fie ele confiscate ci pentru că un întreg lanț de gospodine din salariatele din jur începuseră să copieze rețete din ele. Pentru tata asta devenise o teroare. Desigur, vorbesc de perioada când nu exista xerox și nici o formă de copiator și fiecare se descurca scriind pe caietele de școală rețete, totul cu mâna. Nici pixuri nu aveam  așa că totul se făcea cu creioane bine ascuțite, cu scris frumos și caligrafic cu mâna într-un singur exemplar. Cum erau sute de pagini de copiat, tata a decis să primească cât mai curând cărțile a mers și a făcut un fel de listă de așteptare cu  cine, ori cum și câte rețete să copieze ca să fie totul ceva mai eficient. Așa cărțile noastre de bucate, pătate de maioneze și cu urme de creme ale câtorva generații, s-au reîntors glorioase acasă, cu câte o legătură frumoasă, cu titlu de parcă erau duse la Academie cu scrisul auriu și fățuite cu un praf roșu-auriu pe muchia filelor. De acolo am învățat eu despre chitre, fructe de mare și tahân. Închideam ochii și-mi imaginam  că știu să gătesc fie calamar sau poate o dropie cu toate că nu văzusem în viața mea așa ceva. Mai interesantă și mai grea mi se părea cartea lui Anton Bacalbașa, cea din 1935 avea tot felul de denumiri extravagante. Pentur mine era mai interesant decât un volum de istorie. La loc de cinste alături era și cartea dumneaei Sanda Marin, autoarea șarmantă pe care toată lumea o ”tutuia”. A face o prăjitură  a la Sanda Marin eracam la fel cum acum te-ai lăuda cu o haină de firmă și cum devenise cel mai râvnit cadou de nuntă în anii 60 se vindea cu sume astronomice. Venerabila noastră carte, împănată cu scrisul a generații de gospodine și scrisă  cu tot felul de sugestii personale s-a decis ca fiind cea mai curajoasă și să plece recent peste ocean. A poposit în Canada, se pare chiar pe acolo pe unde, aflu eu de-abea acum  de fapt locuiesc și moștenitorii cei vii ai dumneaei, autoarea.

Apoi l-am citit pe Păstorel ediția de lux și în afara rețetelor, pe care le-am mult gustat și experimentat (asta pentru că aveau și epigrame atașate, sic!) am înțeles ceva important. Are el de exemplu un articol despre Jean Anthelme Brillat-Savarin în care spune că gustul și filozofia gustului evoluează. Că rețetele, ele trebuie să se modernizeze, produsele nu mai sunt aceleași, combinațiile nu mai ai cum să le potrivești. Și tot de la el am învățat și ce rămâne neschimbat! Nu mâncarea ci modul de le oferi altora hrana de care au nevoie. Arheologia gastronomică e bună pentru înțelegere și rețetele cu adevărat simple dar nu pentru a le folosi acum. Numai când citesc în ”Bacalbașa” recomandarea că trebuie să fierb cartoful o oră jumate mi se zbârlește părul pe mine, pentru că iese așa o chestie bălegoasă cu gust saponificat de nici n-o poți mânca.

Lumea încă mai crede că fac o foarte bună cafea turcească, cu toate că dl Florescu cafegiul bucureștean a dat rețeta tuturor pe youtobe. Iar prietenii mei, cei care au mâncat în blide vechi aduse de pe nu știu unde, cu tacâmuri de argint cred ei că gătesc bine. Dar eu îmi aduc aminte de un experiment din ian.1994. Ne întorceam prin Ploiești cam 10 tovarăși de drum. Și eu politicoasă trebuia să-i traversez orașul să-i duc din gara de Vest (pentru că veneam din Predeal) spre gara de Sud (pentru că ei continuau drumul spre Iași). Și am aflat că trenurile erau blocate. Trenul de Iași avea întârziere nedeterminată cum era obișnuința pe atunci. Așa m-am ales eu cu musafiri nesperați, într-o zi când magazinele erau închise când supermarketuri și hiper magazine nu existau. Și banii, știți cum :) ca la sfârșit de concediu. Toată încropitura aceea lungită cu îngrijorare ca să ajungă să sature 10 persoane a fost considerată (de ei deh!) ospățul cel mai fastuos și savuros de cei prezenți. Zacusca cu  microscopice bucăți de cârnați de casă în Roshental-uri, murături mâncate fastuos cu tacâmuri de argint, o pâine cam uscată și niște biscuiți cu șarlotă (un pic afumată că prea vorbeam mult și mulți deodată) la lumina lumânărilor. Compotul de mere a fost o minune. Dar de fapt râsul, râsul acela îl țin minte cu toții după o grămadă de ani. Râsul acela ne leagă după uite 23 de ani.

Cât despre gătit, poți avea acum o bibliotecă de cărți de bucate te poți uita neîntrerupt la canale special făcute pentru asta și poți cumpăra produse de pe unde chiar a înțărcat Aghiuță. Și am învățat de la tatăl meu care bietul pe el suporta toate încercările mele culinare,  că anumite lucruri nu țin de ingrediente.

Așa că sfatul meu când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e ca înainte să citești ”Ca sare-n bucate” și nu cărți d ebucate. Restul e un moft.

.

.