Intuiția

 

Intuiția este o formă de cunoaștere care nu trece întotdeauna prin limbajul logicii.

Este o sinteză tăcută de experiențe, amintiri, percepții subtile pe care corpul și mintea le-au adunat de-a lungul timpului.

 

Raționalitatea necesită adesea dovezi, calcule, confirmare; totuși există momente când adevărul iese în primul rând ca o senzație clară, aproape fizică.

 

Nu este iraționalitate: este o altă formă de inteligență.

O minte prea plină de temeri, convingeri sau prejudecăți poate deveni oarbă, chiar și atunci când crede că poate vedea clar.

 

Intuiția pe de altă parte nu trebuie să dovedească: recunoaște.

Poate că a învăța să asculți înseamnă doar asta: a avea încredere în acea voce liniștită care nu țipă, ci ne îndreaptă cu acuratețe în direcția în care suntem cei mai autentici.

 

(Fabio Privitera - din "Asonanțe")

Dinamica curajului de a renaște în fiecare zi

 

Cine știe, poate că acesta este unul din secretele umanului: ca în labirintul relațiilor dintre noi oamenii, să nu evităm pădurile întunecate ale vieții. Dacă le străbatem, necunoscutul se  transformă într-un loc de descoperire. Un loc de înaintare. Un loc unde drumul se numește determinare. Așa învățăm. Nu faptele eroice sunt cele care ne salvează ci conservarea sufletului, câte un pic, în fiecare zi.

 

În copilărie, atunci când suntem hrăniți cu basme și cărți frumos colorate, ne încorporăm mereu finaluri fericite. Reținem din poveste că fiecare rană are un sens anume, că fiecare obstacol, mai mult sau mai puțin romantizat aduce dureri iar pierderile acumulate, care par de netrecut, sunt înfrânte. Așa ne construim o matrice protectoare. 

 

Trec anii și descoperim o forță despre care nici nu știam că există și că o avem.  Probabil, ne este încorporată la ”fabricație”; trebuie doar să o activăm. Cred că este cel mai discret miracol care ne duce spre maturizare. Ce frumos ar fi dacă l-am descoperi mai repede. Viața nu este  formată din scăderi. Ea nu ne este trasată ca de la început să mergem spre o  dizolvare finală, cedând în fiecare zi câte ceva, ci despre a-ți accepta mereu limitele ca parte integrantă a ființei tale. Dacă am ști mai repede ne-ar fi mai ușor să trecem peste obstacole. Dar nu primim îndeajuns de multe lecții în acest sens. Cei din jur  nu ne pregătesc pentru socoteli care să includă durabilitatea și progresul. Dar dacă o facem chiar și instinctual, dacă continuăm, chiar infinitezimal, ceea ce urmează este un firesc: ”- Haide! Încă puțin și azi!”. 

 

Nimeni nu ne pregătește pentru această economie de efort minim dar infinit: încă un milimetru în fiecare zi. Încă un ”ceva”, la fiecare mișcare. Nu. Nu gesturile pline de bravură ne fac să avansăm ci grija ca sufletul să ne rămână intact. La fiecare pas.

 

Totuși, în mijlocul acestei aritmetici a rezistenței, se întâmplă cel mai discret miracol. Chiar continuăm să mergem. Știm și cum. Ne împiedicăm, cădem în genunchi, ne doare  apoi ne ridicăm și mai străbatem o parte din drum. Acesta e natura umană în plenitudinea ei.

 

Adevărată forță a umanului nu stă neapărat în perfecțiune, nu promite dreptate, nu garantează corectitudinea, nu oferă răspunsuri existențiale, nu ne face mai egali cu alții, nu îți dă bunăstare, nu te umple de virtuți imposibil de captat, într-un cuvânt, nu te pune pe piedestal. Adevărata tărie e capacitatea noastră care ne sugerează că fie și un milimetru, aceasta este înaintare. Fie și gândul unui milimetru în plus, aceasta este înaintare! Ca interval, pare puțin dar ca înțelegere, ca trăire, ca parte a viu-lui este o diferență de departe favorabilă nouă și care ar răspunde la eterna întrebare: ”a fi sau a nu fi?” adică ”a exista sau a dispărea?”. Noi răspundem pas după pas.

 

Drumul e obositor, nu mereu corect, nu mereu drept, nesupus, încercând să ne sperie. Înaintarea se face cu greutate, cu nerăbdare dar adevăratul tur de forță nu stă în obținerea perfecțiunii, stă în învingerea propriei inerții. O facem fără reflectoare puse pe întreaga noastră viață. Fără aplauze pentru reușite, fără nici o faptă vitejească de remarcat ci doar întreținerea, pas cu pas, a acelei energii de la care pornesc marile renașteri: micul și credinciosul „din nou!”.  Acesta este curajul nostru zilnic. Acesta este miracolul tăcut în care oamenii dintotdeauna țin împreună lumea noastră. 

 

. 

Infantilizarea și simțul umorului

 

Știți ce glume își spun între ei, copiii? Eu mă mir de cuvintele pline de cruzime spuse între ei ca glume.

 

Știți dacă emisiunile umoristice pe care le privesc la Tv sau pe internet sunt pentru vârsta lor? Sau dacă se uită/imită prea des reclamele pline de umor? Ați închis sau folosiți ”controlul parental” pentru aparatura pe care ei o au?

 

Folosirea umorului, a glumelor sau poveștilor amuzante pot să-i capteze/implice pe copii, și să transmită mai ușor mesajul dorit și să păstreze în același timp și o atmosferă relaxată.

 

Știm deja că râsul e activitatea care se dezvoltă la bebeluși cam pe la 4 luni. Nu e interesant? Reacția la umor, apare cu mult timp înainte de a ni se dezvolta simțul umorului. Și uneori înaintea vorbirii. Până la urmă nu trebuie să înțelegem umorul ca să începem să râdem.

 

Un exemplu foarte interesant este verificat prin teste științifice. Acesta spune că în traumă sau doliu e normal și potrivit să avem frustrări, furie, tristețe. 

 

Pentru mulți oameni de exemplu râsul în urma morții unor persoane dragi pare să indice o lipsă de respect sau și mai rău poate fi considerat patologic. 

 

Dar de fapt râsul, zâmbitul, sau sentimente de bucurie la persoanele îndoliate, atunci când e cazul, arată ajustări pe termen lung mai sănătoase decât a celor care rămân doar triști. Cei care râdeau, sufereau mult mai puțin de anxietate și depresie. 

 

Așa că râsul este un mecanism de reglare a capacităților noastre de a fi normali.

Prin umor, aplanăm conflicte, creștem conexiunea, ne facem mai multe relații și schimbăm atmosfera din jur ... 

 

Așa că încercați să le arătați copiilor partea amuzantă a vieții și în situații grele. Și arătați-le care sunt limitele. Discutați acest lucru. Tendința de azi este de a trece superficial în fața copiilor peste situațiile grele sau a minimaliza lucrurile când ne e mai greu astfel. Este total greșit acest fel de a fi.

 

Și discutați cu ei ce înseamnă umorul de bună calitate și care este cel vulgar. Cu exemple.

 

. 

Între coduri de onoare și sabotori

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu această stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

Mereu, folosind Cuvântul.

În fiecare zi altcineva.

 Una din întrebările cruciale la care nu știm răspunsul este:

”Cine sunt eu?” 

E un fel de exercițiu filosofic dar în același timp e ceva instinctiv care ar trebui să ne preocupe emoțional și practic. Să ne preocupe sistematic.

 Și dacă, eu la vârsta mea, am observat că nu sunt cine spun că sunt dar mai ales nu sunt cine cred în mintea mea, adânc, că sunt. E un subiect care mă preocupă de  câteva luni bune, observându-mă.

Parcurg zilnic, în parc aleile și observ oamenii. La dus odată, la întoarcere din nou. Și de fiecare dată, asupra unui singur om odihnindu-se, acesta fie derulând atent ecranul telefonului sau poate discutând cu altă persoană sau dialogând umanizat cu câinele, aleg să gândesc, caracterizându-l. La dus într-un fel, la întoarcere schimbând imaginea paradoxal și diametral opus. Îmi imaginez pe rând, presupuse certuri, încercări de eliberare, singurătăți refulate sau doar o pauză binemeritată. E o muncă de recompunere unde eu plusez în segmentele lipsă. 

Dacă în interval de 20 de minute scena mea mi se schimbă  și gândurile mele parcurg drumuri diametral opuse este pentru că realitatea mea se schimbă într-o formă atât de complexă care-mi permite să definesc doar un om. Și de fapt privirea mea și atitudinea vin din experiențele proprii, cele care m-au format. Și care se formează zilnic. Ceea ce numesc intuiție și empatie sunt  țesătura care înglobează gânduri suprapuse pe rănile mele emoționale, experiențele mele de viață, temerile mele neverbalizate, judecățile mele venite în cheie ancestrală, pe așteptările mele venite din aprecierea mai mult sau mai puțin corectă  a realității din parc, din ziua respectivă, din conceptele acumulate o viață, din tot ceea ce port înăuntru și m-au format.

În fond cine sunt eu îmi spun gândurile pe care le am la un moment dat. Doar trebuie ascultate, observate, împletite, nu pentru a le verifica, condamna, pune la punct, nu pentru a le corecta, ciunti, îndrepta ci pentru a-și dezvălui structura, urzeala, conștiinței personale.  

Pentru mine azi, „Cine sunt eu?” nu este o definiție durabilă. E doar curajul de a mă privi cu sinceritate (știu sinceritatea e mereu subiectivă) și a îmi înțelege modul în care privesc lumea. 

Până la urmă, în fiecare zi sunt(em) altcineva. 

 .

 

Există o viață înainte de moarte?

 

Azi, m-am gândit la primăvară din cu totul alt punct de vedere. E săptămâna când, fără să vreau, retrăiesc ultimele zile ale tatălui meu, aici, pe Pământ. Se fac 11 ani și știu că zilele au trecut foarte repede. Și acest lucru, în zilele din urmă, a fost duplicat și de vestea că unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut eu, a plecat brusc dintre noi. Am lucrat împreună, apoi viața ne-a trimis laolaltă în Timișoara. Am fost pe rând martoră la căsătoria lui, apoi dădaca lui Riaz bebeluș, uneori. Și pentru că viața ne-a purtat departe și pe căi întortocheate, întâlnirile noastre de atunci erau timp rupt cu greutate, între două trenuri, de cele mai multe ori pe colț de masă, la McDonald's-ul din Gara de Nord. Apoi, am continuat cu mesaje pe tot felul de canale media. Vorbeam așa mai ”bătrânește”, despre sănătate, familiile noastre, cei din jur, despre ce mai gândim, cât de des o facem, ce mai vrem să schimbăm, ce nu mai putem să schimbăm. Râdeam și concomitent îngemănam câte o lacrimă. Sau ne ceream și dădeam sfaturi. Ultimul mesaj comun a fost săptămâna trecută. Era ”ziua inginerului” și mi-a trimis o anecdotă haioasă. Apoi, după toate fitiriselile obișnuite, mi-a urat ”Să ai o primăvară frumoasă!” Cu aceste cuvinte se încheie povestea noastră de o viață. Dimineață, am recitit mesajul cu un puternic sentiment de nostalgie și cel al despărțirii iminente și mi se pare că primăvara, oricât de frumoasă o să îmi fie, o să fie și tristă.

Privind acum anotimpul de afară, adică ”timpul” care ne-a (mi-a) luat un om de cca. 50 de ani, cred că primăvara nu-i atât de nevinovată precum pare. Mă știți, tot bat câmpii și spun te miri unde că primăvara este despre întoarcerea luminii. Desigur. Este despre triumful naiv și plin de sevă al verdelui care acoperă pământul. Desigur. Dar în același timp primăvara are ceva visceral în ea. E vorba de curajul cu care înaintezi, știind că drumul este deja trasat de la naștere către o dizolvare materială. Săptămâna aceasta, specială dar tristă, îmi spun, este despre curajul cu care natura știe să modeleze ceva atât de scurt ca durată, cum este înflorirea.

Primăvara e mai ”șireată” dacă pot spune așa, pentru că prin înflorire, ea ne vorbește de o moarte ascunsă, ne vorbește despre moartea ca o condiție necesară renașterii. Și ne învăluie cu ”ceva” care prin frumusețe și parfum îl credem cea mai frumoasă manifestare a vieții.

Discutând despre șocul lăsat de plecarea lui Mihai (Stancu) din viața noastră, observ că în jur, prietenii încep discursuri obișnuite despre ”viața de după moarte”. Discuții alinătoare. Gândurile ne devin pioase, apar idei mistice, ne intersectăm cu misterele ancestrale. Dar această întrebare aparent fără răspuns, ar trebui să se schimbe. Exact cum un puiet, își schimbă direcția și creșterea coroanei, nu după lumina de care i-o oferă mediul în care trăiește, ci după volumul pe care-l are rădăcina proprie, cea ascunsă de noi. Propriul bagaj are o influență mai mare. E bine să fim atenți la acest lucru. Întrebările de genul ”există viață după moarte?” aparțin fricii de timpul linear și nevoii noastre de continuitate. Ah cât am dezbătut aceste dileme împreună cu dragul meu prieten, Mihai!

Primăvara este un prag. Un alt prag. Un prag al tăcerii. Un prag al puterii regeneratoare. Și datorită acestor repere, întrebarea care se evidențiază este de fapt ”există viață, înainte de moarte?”

E o întrebarea capcană, știu. Și nu, nu ne-o punem deloc, pentru că însăși verbalizarea ei este o atitudine radicală și mai ales tulburătoare. Dar ea, există exact când noi înșine ”ajungem la praguri”.

A existat viață, înainte de moarte? E o întrebare care te face să nu cauți răspunsuri în viitor și mai ales la timpul trecut. Răspunsurile aparțin prezenței sau mai bine zis realității prezente. Și răspunsul nu poate fi aflat printr-un număr cuantificabil de acte, activități sau proiecte bifate. Nici printr-o listă. Nici prin acumulări. Nu, răspunsul este dat prin intensitatea trăirilor în întreaga ta viață. Intensitate, pentru tine ca persoană și intensitate oferită celor din jur, în timp ce acceptăm că fiecare secundă este o clipă deja împlinită. A înflori nu aduce garanția fructificării dar asta nu înseamnă că nu trebuie să o faci. Înflorirea, ea însăși, înseamnă garanția posibilității unui ciclu complet. Există cicluri care se repetă. Și nu vorbesc de reîncarnare/reîncarnări succesive ci de cicluri de renașterea constantă, pentru fiecare moment în parte. Acum și aici. O înaintare fără garanții. Fără regrete. Dar cu destulă putere ca să continui. Primăvara, nu ne promite eternitatea dar ea (ne)dorește să fim mai intenși. Este și asta o formă de nemurire.

Pentru toate sufletele care au plecat din viața mea, mereu mai devreme decât era nevoie, îmi spun zilele acestea că o să privesc efemerul înfloririi. O să spun rugăciuni, sub pomii înfloriți. E atât de frumos acest moment când florile parcă ne rănesc ochii cu voluptatea, intensitatea, explozia lor de frumos.

Nu uita! ”Tu, ai o viață împlinită, înainte de moarte!” devine mereu o întrebare atât de tulburătoare.  

. 

.

Sinceritatea este baza

 

În acest ultim anotimp am descoperit că atunci când vorbești sincer, când vorbești inimă la inimă, din suflet cum s-ar zice, oamenii reacționează diferit. 

 

Doar ascultându-te, oamenii experimentează sentimente tulburătoare care îi pot schimba, îi pot inspira și care schimbă ceva în interiorul lor. Uneori e subtil. Alteori e ca o furtună. A vorbi cu sinceritate, le oferă posibilitatea de a se privi ca într-o oglindă, chiar și pentru un scurt moment, și să vadă persoane care ar putea fi capabili să devină atunci când sunt liberi. Nu se descoperă  mai buni sau mai răi, nu sunt nici ”cea mai bună versiune a lor„ cum e la modă să spunem acum. Suntem mai autentici. 

 

Emoțiile astfel descoperite îi tulbură și pot să devină vijelioși, indeciși, acuzatori, trădători nu pentru că tu ai fi făcut ceva greșit vorbind ci pentru că asiști la lupta lor pentru devenire. Emoțiile ne arată de fapt cum decurge viața interioară. Și cum curge ea, la ce intensitate. Emoțiile puternice sunt de obicei inconfortabile pentru cei din jur. Emoțiile puternice duc uneori la distanțe inevitabile, la tăceri semnificative, la uși închise, la uși trântite. Dar comportamentul care iese la iveală însemnă  drumuri, rute ce ne definesc. De obicei noi. Uneori chiar inspirația a ceea ce am auzit spus cu sinceritate îi poate trezi pe unii (chiar mulți) dar dincolo de aceste manifestări rămâne mereu persoana care ești fără nici o influență de la cei din jur.

 

Vorbind sincer, e vorba de un procent variabil, eu, nu am făcut decât să luminez cotloane, noduri, afunduri din celălalt pe care nu și le dorea luminate. Dar acum le vede ca la lumina unui reflector. De aici începe reconstruirea. Baza nu e munca de construcție ci sinceritatea. Ea este fundamentul. Reinventarea personală a acestui spațiu interior înseamnă ajungerea la maturitate plină de mai multă înțelegere. Iar eu cred că dialogul ce vine din acest adânc este de fapt ceea ce ține lumea asta împreună.   

 

 

. 

 

Falsa dicotomie a individualismului împotriva colectivismului

 

Societatea modernă este prinsă într-un paradox: niciodată până acum nu am fost atât de interconectați material, dar izolați ideologic. Mitul predominant al vremurilor noastre este cel al individului auto-suficient, arhitectul solitar al propriului destin, liber de influența altora. Această iluzie nu este doar o neînțelegere, ci o ficțiune cultivată cu grijă care șterge realitatea dependenței colective și o remodelează ca un triumf personal.

Ideea de autosuficiență radicală a fost împletită în gândirea politică și economică modernă. Neoliberalismul celebrează individul robust ca ideal, glorificând realizările personale prin umbrirea infrastructurii complicate care face posibil un astfel de succes. Drumurile pe care le parcurgem, lanțurile de aprovizionare care ne susțin, rețelele digitale care ne leagă, fiecare mărturie a unui efort comun, totuși munca din spatele lor rămâne invizibilă. Lăudăm ingeniozitatea antreprenorilor, dar ignorăm muncitorii, inginerii și rețelele logistice care permit inovația lor. Idolatrizăm acumularea de averi dar neglijăm structurile sociale care facilitează mobilitatea economică.

 

Această ideologie a modificat modul în care vedem succesul și a distorsionat modul în care percepem comunitatea. Viața publică a fost erodată și înlocuită de enclave digitale și spații privatizate. 

 

Conceptul de "acasă" a devenit tranzacțional, redus la valoarea proprietății mai degrabă decât înrădăcinat în conexiunea umană. Planificarea urbană prioritizează eficiența în fața locuibilității, construind orașele care funcționează ca motoare economice, mai degrabă decât ca locuri de apartenență. Locul de muncă, odată un șantier cu scop colectiv, s-a fracturat în sarcini izolate, rupând și mai mult legăturile noastre de interdependență.

 

Această fragmentare se extinde la guvernare. Instituțiile publice sunt din ce în ce mai mult văzute ca obstacole decât ca mecanisme vitale pentru bunăstarea colectivă. Taxele sunt încadrate mai degrabă ca poveri decât ca investiţii în prosperitate comună. Declinul angajamentului civic nu este un accident, ci rezultatul logic al unui sistem care condiționează oamenii să se vadă mai degrabă consumatori decât cetățeni. Când societatea este redusă la o piață, obligațiile față de alții devin opționale și țesătura socială se spulberă.

 

Pentru a contracara această eroziune, trebuie să respingem falsa dihotomie a individualismului împotriva colectivismului și să recunoaștem că adevărata agenție nu se naște în izolare, ci prin participare. Cele mai de succes societăți nu sunt cele care prioritizează interesul propriu mai presus de orice, ci cele care găsesc un echilibru între ambiția personală și responsabilitatea civică. 

Sistemele economice trebuie să țină cont de sustenabilitatea socială și ecologică, mai degrabă decât de măsurarea progreselor doar pe baza productivității și a profitului. Politica publică trebuie să treacă de la eficiență pe termen scurt la reziliență pe termen lung, recunoscând că comunitățile prospere necesită investiții în educație, sănătate și infrastructură.

 

În centrul acestei transformări se află o idee simplă, dar radicală: interdependența nu este o slăbiciune, ci o putere. Noi nu existăm în silozuri; bunăstarea noastră este inseparabil legată de bunăstarea celorlalți. Recunoașterea acesteia nu diminuează rezultatele individuale, ci le plasează în contextul mai larg al cooperării umane. Pentru a merge mai departe, trebuie să respingem iluzia succesului unic și să îmbrățișăm o viziune a societății care pune preț pe conexiune în fața concurenței, sustenabilitatea în fața câștigului pe termen scurt și progresul comun asupra acumulării personale.

(Katie Kamara)

Dezorientarea

Trăim o perioadă istorică care a trecut printr-un sentiment larg răspândit de dezorientare. Nu este doar instabilitate politică sau criză economică. Este ceva mai profund, aproape o oboseală de a privi și de a gândi. Oriunde te îndrepți, apar narațiuni și printre ele, zeci și zeci de povești din lume care pretind că explică totul, că punctează binele și răul, că oferă un vinovat și o soluție. Această proliferare nu aduce o claritate a realității. Dimpotrivă, o face mai opacă.

 

Ființa umană are nevoie de simțuri. În fața complexității, mintea caută structuri simple, povești coerente, explicații care reduc angoasa incertitudinii. Narațiunile politice și mass - media exploatează exact această nevoie. Oferă cadre interpretative gata de utilizare, adesea puternice emoțional, capabile să transforme haosul într-o poveste citibilă. Nu contează că sunt adevărate. Contează că ele lucrează în mintea noastră.

 

Aici intervine demagogia. Narațiunile dominante nu vizează înțelegerea, ci consensul. Au nevoie de retorică, asigură o simplificare extremă, un sofism care simulează raționamentele fără a le practica efectiv. 

 

Fiecare poveste își construiește propriul dușman, propriul erou, propria urgență morală. Lumea este împărțită în ”câmpuri„ opuse și adeziunea devine un act identitar chiar înainte de a fi rațională. Nu alegi ce e mai adevărat, ci ce te liniștește cel mai mult.

 

Paradoxul este că cei care intră într-o narațiune tind să se perceapă ca fiind de partea adevărului. 

 

Psihologic, identificarea este atât de puternică încât face aproape imposibilă detașarea ta critică. Să pui la îndoială povestea pe care o trăiești ar însemna să te îndoiești de tine însuți, de apartenența ta, și mai ales de ideea ta de justiție. Acesta este motivul pentru care narațiunile nu explică doar lumea, ci construiesc comunități emoționale. Iar o comunitate emoțională nu prea acceptă să fi greșit.

 

Din punct de vedere filosofic, situația este și mai tulburătoare. Adevărul, înțeles ca o căutare lentă, inconfortabilă, mereu imparțială, nu este competitiv pe o piață dominată de viteză și indignare. 

 

Adevărul nu promite mântuire imediată, nu oferă dușmani ușori, nu garantează nevinovăția absolută. Acesta este motivul pentru care este fragil. Acesta este motivul pentru care este adesea marginalizat. Cei cufundați într-o narațiune nu pot ști cât de departe sunt de adevăr, deoarece narațiunea în sine oferă criteriile de a judeca ce este adevărat și ce este fals. Este o ”închisoare invizibilă”, mult mai eficientă cu cât este mai puțin percepută.

 

În acest context, rolul mass-mediei devine crucial și problematic. În mod ideal, informația ar trebui să fie un spațiu de mediere critică, un loc de comparație între diferite interpretări. În realitate, multe canale mass-media sunt gata aliniate deschis de o parte sau de alta, altele depind economic sau politic de centre ale puterii, special pentru a direcționa narațiunea. Chiar și atunci când nu există manipulare explicită, totuși selecția știrilor, limbajul folosit, accentul acordat anumitor evenimente și nu a altora ajută la consolidarea narațiunilor specifice. Astfel informația se oprește să ne ”lumineze” și începe să ne direcționeze.

 

Rezultatul este o confuzie care decurge nu din excesul de opinii, ci din lipsa tăcerii de reflectare. Totul se comentează, se interpretează și se judecă în timp real. Nu este loc de o suspendare a judecății, de îndoială, de o muncă trudnică în propria gândire. Cu toate acestea, îndoiala este primul act de libertate. Într-o lume saturată de narațiuni, gândirea devine un gest de contracurent.

 

Poate că adevărata urgență a vremurilor noastre nu este să alegem narațiunea potrivită, ci să învățăm să nu acceptăm complet nimic de la nimeni. Trebuie să recuperăm o anume distanță interioară, o sobrietatea a unei priviri specifice, conștientizarea mecanismelor psihologice care ne fac vulnerabili la povestea seducătoare. Nu pentru a te refugia în relativism sau cinism, ci pentru a reda adevărului natura sa cea mai autentică, cea a unei căi incerte, incomplete, niciodată cucerită permanent.

 

Într-o epocă care îi răsplătește pe cei care țipă mai tare, poate cel mai radical act este să înveți să asculți mai puțin și să gândești mai mult. Nu pentru a avea dreptate, ci pentru a nu înceta să fii liber.

 

(Ciro Barberio - "Ceața narațiunilor. Putere, consimțământ și pierdere, în era confuziei globale")

”Dulceața” omului valoros

 

”Un om valoros, cu suflet mare și cu voință puternică are din firea lui o anumită dulceață.

Sa fii ”dulce” înseamnă să fii profund și tolerant, umil, lipsit de aroganță și capabil să stai în umbră fără să te dai mare.

Proștii și incapabili se laudă altora cu cunoștințele lor și se arată lumii, pentru că de fapt știu să facă foarte puțin.

Când ai un spirit mare și un caracter bun, când ești capabil să stai în fruntea lucrurilor, nu trebuie să te lauzi sau să-ți etalezi realizările ca să nu fii arogant.

Când ”dulceața” îți apare spontan pe față și te așezi față în față cu ceilalți, ca om, ca om și nobil cu duh, vei fi ca soarele de primăvară, o binecuvântare pentru toate ființele vii.

Aceasta este dulceața unui om de valoare.

(Yamaga Sokō)

***

Yamaga Sokō (1622 – 1685, a fost un scriitor și filosof militar japonez din timpul shogunatului Tokugawa din perioada Edo din Japonia. Ca savant, a aplicat ideea confucianistă a „omului superior” clasei samurailor. Aceasta a devenit o parte importantă a modului de viață și a codului de conduită al samurailor.

Yamaga a scris o serie de lucrări care tratează „crezul războinicului” (bukyō) și „calea gentlemanului” (shidō). În acest fel, el a descris misiunea nobilă a clasei războinice și obligațiile aferente acesteia. Potrivit lui William Scott Wilson în lucrarea sa „Idealul samurailor”, Yamaga a definit războinicul ca un exemplu de puritate confucianistă pentru celelalte clase ale societății și ca pedepsitor al celor care s-ar abate de la calea sa”.

Nu te îndrăgosti de o femeie care ...

 

Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…

Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.

Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.

Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.

Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.

Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și lucidă și ireverențioasă.

Să nu-ți dorești să te îndrăgostești de o asemenea femeie.

Pentru că, atunci când te îndrăgostești de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubește sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci niciodată la ce erai înainte.

***

Martha Rivera-Garrido, născută la 19 ianuarie 1961, este o scriitoare din Republica Dominicană. Ea face parte din gruparea literară dominicană numită ”generația anilor 80”. Martha Rivera a fost cunoscută ca poetă înainte de lansarea romanului ei de debut, ”He Olvidado tu Nombre” (”Ți-am uitat numele”). Romanul a câștigat Premiul Internațional de Roman al Casei de Teatru (”Premio Internacional de Narrativa de Casa de Teatro”), în 1996.

texte pentru reflecție

 

”Se numește "civilizație" această "realitate" industrială care a ridicat violența, exploatarea mizeria corupția, "misterul" social; credința în "realitate" ca unica posibilă, stă credința așezată la baza vieții de zi cu zi a individului și a tuturor instituțiilor politice, sociale care luptă între ele.

"Realitatea" nu este obiectivă, ci ceea ce spune mass-media adică și ceea ce cred și/sau fac să creadă puținii subiecți care fac "cultură".

Până și știința este „obiectivă”: depinde de fapt de conștiința subiectelor, adică de convingerile și instrumentele pe care „doctorii” le folosesc pentru a interpreta „realitatea” și cu care „educă” noile generații. Cu alte cuvinte, "realitatea" nu este ceea ce este, ci ceea ce cred oamenii, ca principiul ”indeterminarii al lui Heisemberg” pe baza fizicii cuantice, care nu se scurge din cercul specialiștilor și nu își asuma semnificația copleșitoare care ar putea fi nu doar științifică ci și socială și politică.

Din primii ani ai copilăriei, creierul uman, asemănător unui copac redundant și extrem de bogat în potențial, este tăiat de un „grădinar” nemilos care este exact educația transmisă de familie, școală și societate.

Ramificațiile creierului, adică miliardele de sinapse care s-ar putea dezvolta ulterior precum fantezia, imaginația, curiozitatea, creativitatea și interesele, se scurtează chiar înainte de adolescență.

Așa creștem ei roboți eficienți, poate "culturali", dar iremediabil de nefericiți în cușca lor mentală și închiși la știri.

E de înțeles de ce sunt supărați conservatorii: le-ar prăbuși puterea și toată „școala” pe care au condus-o până acum.

Omul a fost mereu cufundat într-o "mare" de informații superficiale care îi poluează mintea și care au diferențe minime între ele, dar cum ar fi să ascundă cauzele mișcării sale și anume emoțiile, psihicul și mai presus de toate voința. Omul ignoră deci tot ce se mișcă sub suprafața „mării” și o numește psihic. Problema omului este uitarea; el "uită" că el este "centrul", cauza "mării" lui.

Ideea că ni se dă "realitatea" și că nu putem fi sclavii ei este falsă.

Avem nevoie de o revoluție radicală, o revoluție antropică care să recunoască că această lume este doar una din multele lumi posibile.

Calea cea mai bună constă în conștientizarea psihicului nostru, a setului de emoții și gânduri care ne generează acțiunile, pentru a reconstrui acea integritate sfâșiată până acum de multele idei care luptă între ele care au ascuns adevărul. Noi suntem autorii și cei responsabili de realitatea noastră individuală și socială, înzestrați cu potențial și resurse infinite, toate în noi înșine.

Revoluția antropică pune omul, adică antroposul, înapoi în centru, îl recunoaște ca protagonist și cauză responsabilă a realității sale individuale și sociale.

Experții și/sau reprezentanții tuturor instituțiilor împrăștiate pe planetă derivă acțiuni și privilegii din ideile false pe care le cultivă și le propulsează. Credința sau chiar lupta împotriva ideilor lor false îi face „puternici”.

Fiecare ființă umană are resurse infinite care pot fi reactivate în orice moment.

(Giuliana Conforto - din „Labirinturile Rațiunii”)

 

*** 

 

Ce uși deschizi? Ce uși închizi?

(Carlo D'Angelo - din cartea "Vocea pragurilor")

”Omul și monștrii lui.

Omul este poate singura creatură capabilă să construiască ceva de ce se teme.

Mai întâi își generează propriile instrumente de putere, apoi le percepe ca amenințări. Mai întâi făuresc tot mai multe arme distructive și apoi invocă pacea. Mai întâi construiește lumi tehnologice care îi extind posibilitățile și apoi se teme că este copleșit. Mai întâi creează sisteme, mașini, ideologii, iar apoi le acuză că i-au luat sufletul.

Această contradicție penetrează toată istoria omenirii.

Nu este doar o problemă politică, tehnologică sau culturală. Este o chestiune profund psihologică și spirituală. Pentru că fiecare creație umană nu se naște pur și simplu din inteligență, ci dintr-o structură interioară, dintr-o lume invizibilă care precede fiecare gest. Omul nu construiește doar obiecte: își construiește proiecții despre sine.

Fiecare civilizație, fiecare tehnologie, fiecare armă, fiecare sistem social este, la urma urmei, o formă exterioară a sufletului omenesc. Așa prind formă interiorul în lume. De aceea ceea ce creează omul nu poate fi niciodată complet separat de ceea ce este. Și aici apare marele paradox. Omul se teme de creaturile sale pentru că nu s-a uitat niciodată cu adevărat la creatorul pe care îl poartă înăuntru.

Problema nu este ceea ce face omul. Problema este locul interior din care construiești. Când conștiința nu a trecut prin propriul întuneric, creațiile devin amplificări ale umbrelor. Invențiile tehnice devin instrumente de dominare. Ideologiile devin sisteme de excludere. Relaţiile au devenit câmpuri de luptă.

Nu pentru că omul este rău în mod inerent, ci pentru că ceea ce rămâne inconștient se manifestă inevitabil în exterior. Așa că ceea ce nu este recunoscut în noi prinde contur în lume. Din acest motiv omul se luptă constant cu monștrii pe care el însuși i-a creat. Luptă împotriva sistemelor, dușmanilor, amenințărilor, ideologiei, fără să realizeze că deseori nu sunt altceva decât o formă exterioară de conflicte interioare nerezolvate.

Istoria omenirii se citește și așa: ca îndelunga încercare a omului de a lupta în afară, ceea ce nu a avut curajul să recunoască în interior.

Omul creează monștri pe dinafară atunci când nu are curajul să-și întâlnească interiorul. În acest sens, conflictul nu apare mai întâi între oameni, ci în interiorul omului însuși. Războiul extern este adesea o reflexie a unui război intern. Marile tensiuni colective sunt, la final, amplificări ale tensiunilor psihologice mai profunde. Acesta este motivul pentru care omul reclamă pacea, dar nu o poate stabili.

Pentru că pacea nu este doar un acord între popoare: este în primul rând o lucrare de conștiință. Pacea se naște atunci când ființele umane încetează să se lupte cu propria umbră și încep să o cunoască. Aceasta este una dintre cele mai dificile etape ale maturității umane. Pentru că întâlnindu-ți propriul abis înseamnă să accepți că în noi există lumină și întuneric, dorință bună și impulsuri distructive, iubire și frică.

Conștiința adulților nu apare din eliminarea umbrei, ci din integrarea ei. Când un om își recunoaște propriul abis, încetează să-l proiecteze asupra altora. Nu mai are nevoie să-și facă dușmani ca să se simtă drept, nici să construiască monștri ca să se simtă nevinovat. Cei care trec prin propriul întuneric devin mai puțin periculoși pentru lume. Pentru că riscul real nu este umbra recunoscută, ci umbra respinsă. Și poate că aici se află cel mai important prag al vremurilor noastre: nu în progresul tehnologic, nu în ideologii, nu în revoluțiile externe, ci în maturizarea conștiinței umane.

Viitorul omenirii va depinde tot mai puțin de ceea ce putem inventa și mai mult de ceea ce vom înțelege despre noi înșine. Pentru că doar cei care au curajul să-și înfrunte propriul abis pot începe să construiască ceva ce nu se naște din frică. Și poate că acesta este exact pasajul decisiv al istoriei noastre: atunci când omul încetează să lupte cu monștrii pe care i-a creat și în sfârșit începe să cunoască locul din care îi generează.”

(Carlo D'Angelo - din "Vocea pragurilor")

 

 

***

 

 

Când stăm în fața unui drum necunoscut - propria noastră "junglă întunecată" - prima emoție care apare aproape întotdeauna este frica.

E și normal: psihicul, așa cum ne învață psihologia dinamică, este conceput să ne protejeze de necunoscut. Frica este un semnal străvechi, o santinelă interioară care ne avertizează că intrăm pe un teritoriu neexplorat.

Dar aici intră în joc o alegere fundamentală.

Putem fi prizonierii fricii, sau putem să părăsim acestă stare. Putem transforma frica în aventură.

Hermeneuții ar spune că în fiecare dintre noi există un mic ”alambic alchimic” adică un spațiu interior în care emoțiile brute pot fi transformate. Frica, privită prin această perspectivă, este liderul sufletului este grea, densă, paralizantă. Dar dacă adăugăm un ingredient de bază acelui strop de chihlimbar - curiozitate - atunci ceva se schimbă.

Curiozitatea este energia căutătorului. Și în noi există mereu un căutător. Este acea forță proprie care împinge ființa umană să iasă din peșteră, să navigheze pe oceane, să pună întrebări, să crească.

Când apare curiozitatea, frica încetează să mai fie o închisoare și devine o aventură. Dar doar curiozitatea nu este suficientă.

Dacă nu este însoțită de experiență și reflecție, adică ceea ce anticii numeau ”semnul vieții de apoi” atunci riscă să se transforme în simplă rătăcire interioară. Se învârte în cerc, repetăm aceleași greșeli și intrăm într-un carusel care devine constrângere și care nu se mai oprește spun cei ce fac psihanaliză.

Adevărata transformare are loc atunci când trei forțe lucrează împreună:

- Frica, care devine precauție.

- Curiozitatea, asta devine explorare.

- Conștientizare, care devine învățare.

În acel moment se întâmplă ceva profund și parcă alchimic. Frica nu dispare. Ea devine mai rafinată. Devine vigilență, devine atenție, devine inteligență emoțională, ghidată de rațiune.

Știați că de fapt așa au învățat și alchimiștii, alchimiști care au fost primii savanți ai chimiei și experimentelor biologice? Și așa cum au învățat alchimiștii, când procesul este complet, se întâmplă transformarea: ”plumbul interior” se transformă în aur.

Și poate că acesta este secretul drumului omenesc: nu evitarea pădurilor întunecate ale vieții, ci intrarea în ele cu suficientă curiozitate pentru a le transforma în locuri de descoperire.

Pentru că adesea, în spatele fricii care ne blochează, se ascunde ușa care ne poate permite să evoluăm mai departe.

(Gabriel Darn - din cartea "Alchimia Epica")   

 

 

***      

 

 

”Uneori viața ne învață că cele mai valoroase lucruri sunt cele care nu au preț.

E mirosul cafelei dimineața, sunetul blând al ploii care lovește ferestrele, sau strălucirea unui apus ce pare că oprește timpul pentru o clipă.

Cele mai simple lucruri au o putere tăcută.

Ne reamintim că, în mijlocul haosului, ceea ce contează cu adevărat nu este ceea ce deținem, ci ceea ce putem simți.

Există un fel de magie în simplitate. Acesta este într-un râs fără motiv, într-o floare ce înflorește printre crăpăturile asfaltului, în îmbrățișarea strânsă a cuiva drag. Acestea sunt detaliile care ne fac să realizăm că, la final, nu prea sunt suficiente clipe pentru a ne simți cu adevărat compleți. Viața se mișcă repede, dar adevărata frumusețe constă în a învăța să încetinim să privim ceea ce ne așteaptă mereu, dar asta de prea multe ori uităm să apreciem.

Până la urmă, nu marile succese ne definesc povestea, ci gesturile mărunte - cele pe care poate nimeni nu le știe - care, în tăcere, ne umplu sufletele.

(Clarice Lispector - Fericirea clandestină)  

 

 

***   

 

Când dragostea nu e suficientă

”Iubirea singură nu este suficientă. Nu pentru că este slabă sau insuficientă în sine, ci pentru că nu este niciodată o experiență neutră sau universală.

Dragostea este o percepție profund personală, filtrată de povestea fiecăruia, după felul în care a fost văzută, atinsă, auzită, rănită. Fiecare iubește din ceea ce este, nu din ceea ce ar vrea să fie.

Acesta este motivul pentru care doi oameni se pot iubi cu adevărat și dar nu se întâlnesc cu adevărat. Dragostea nu lipsește ci coincidența formelor lipsește adesea. Sunt cei care iubesc prin prezența lor constantă și cei care iubesc prin libertatea acordată; cei care iubesc cu trupul și cei ce iubesc cu gândul; cei care iubesc prin protejare și cei care iubesc prin renunțare. Când aceste moduri nu se recunosc, iubirea devine ușor o sursă de neînțelegere, de frustrare și de durere.

În acest spațiu al risipei se nasc gelozia, dezamăgirea și furia. Nu ca defecte morale sau imaturitate de condamnat, ci ca semne ale unei distanțe încă neprocesate. Adesea suferim nu pentru că nu suntem iubiți, ci pentru că nu ne simțim iubiți în felul în care știm noi să recunoaștem iubirea. Ce este grijă pentru unul, poate fi control pentru altul; ceea ce este tăcerea respectuoasă pentru altul, este absența altuia; ceea ce este intensitate pentru unul, este o stare invadatorie pentru altul.

Din punct de vedere psihologic, dragostea atinge miezul identității. Să iubești și să te simți iubit înseamnă, în parte, să te simți legitimat că exiști. Când dragostea primită nu coincide cu cea așteptată, nu doar legătura se scutură ci și imaginea pe care o avem despre noi înșine. Filosofic, pe de altă parte, dragostea ne pune în fața unei limite fundamentale: celălalt nu este niciodată o extensie a noastră. Rămâne îndărătnic și diferit, cu felul său de a simți, de a exprima, de a scăpa.

Să pretinzi că cealaltă persoană te iubește așa cum iubim noi este o formă subtilă de violență emoțională, adesea inconștientă. Începe din dorința de a ”ne uni”, dar ajunge să nege diferența. Dragostea adevărată, pe de altă parte, nu elimină distanța, ci o ocupă. Nu cere fuziune, ci recunoaștere.

Există multe forme de iubire, și nu toate sunt îndreptate spre oameni. Dragostea pentru natură, de exemplu, este adesea o iubire neposesivă. Nu cere nimic, nu necesită răspuns. Este o iubire contemplativa, făcută din ascultare și respect, în care ființa umană învață să nu fie centrul. În mod similar, dragostea pentru animale este o iubire care trece prin responsabilitate și grijă, o legătură tăcută care nu se bazează pe limbaj, ci pe prezență și încredere.

Dragostea față de oameni, pe de altă parte, este poate cea mai complexă, deoarece implică reciprocitate, așteptări, răni vechi care se reactivează. Este dragostea în care confundăm cel mai ușor nevoia cu un dar, frica cu atașamentul, dorința de a fi văzuți cu prefăcătoria de a fi înțeleși pe deplin. Acesta este motivul pentru care dragostea nu este suficientă. Nu e suficient fără conștientizare, fără capacitatea de a traduce limbajul emoțional al cuiva și de a-l asculta pe al celuilalt. Nu este suficient fără dorința de a tolera frustrarea de a nu fi egala, de a nu fi mereu înțeles, de a nu primi exact ceea ce ți se dă.

Când dragostea nu este suficientă, nu este neapărat o înfrângere. S-ar putea să fie o simplă plimbare. O invitație de a face diferența între ceea ce auzim și ceea ce celălalt poate oferi cu adevărat. O oportunitate de a ne maturiza cu o viziune mai largă, mai puțin concentrată pe cerere și mai deschisă către realitate. Poate că e chiar acolo, când iubirea încetează să mai fie o iluzie de fuziune, că poate deveni o prezență conștientă, o alegere zilnică, un respect profund pentru diferență.”

(Ciro Barberio - "Când dragostea nu este suficientă")

 

 

A iubi înseamnă a rămâne la întrebări mereu - Fabio Tesser

 

Iubirea nu rezolvă,
nu închide problema.
O deschide.
Și cere să fie trăită
cu răbdare.

Oamenii se întâlnesc
nu pentru a se completa reciproc,
ci pentru a se expune.
Iubirea este acest risc:
a-i permite celuilalt să rămână altul
fără a înceta să fie.

Nu totul este clar în iubire. 

Există zone gri,
timpuri asimetrice,
dorințe care nu coincid.
A cere armonie
înseamnă a nu asculta adevărul.

A iubi înseamnă a accepta
a nu deține răspunsul,
a nu fi măsura celuilalt,
a nu dezlega fiecare nod.

Există o anume fidelitate care nu constă
în a te abține,
ci în a continua să te întrebi:
„Cine ești tu, pentru mine, astăzi?”

Iubirea crește
atunci când rezistă tentației
de a deveni certitudine.
Când rămâne o întrebare vie,
nu un sistem închis.

Și trebuie locuită astfel:
cu respect,
cu înfiorare,
cu libertate.

În această fragilitate interogativă
rămâne iubirea
adevărată.

Fabio Tesser - „A iubi înseamnă a pune întrebări mereu”

Imagine de Daniel Serva - „Mergând mai departe”

 

 

Când dragostea nu e suficientă

 

”Iubirea singură nu este suficientă. Nu pentru că este slabă sau insuficientă în sine, ci pentru că nu este niciodată o experiență neutră sau universală. 

 

Dragostea este o percepție profund personală, filtrată de povestea fiecăruia, după felul în care a fost văzută, atinsă, auzită, rănită. Fiecare iubește din ceea ce este, nu din ceea ce ar vrea să fie.

 

Acesta este motivul pentru care doi oameni se pot iubi cu adevărat și dar nu se întâlnesc cu adevărat. Dragostea nu lipsește ci coincidența formelor lipsește adesea. Sunt cei care iubesc prin prezența lor constantă și cei care iubesc prin libertatea acordată; cei care iubesc cu trupul și cei ce iubesc cu gândul; cei care iubesc prin protejare și cei care iubesc prin renunțare. Când aceste moduri nu se recunosc, iubirea devine ușor o sursă de neînțelegere, de frustrare și de durere.

 

În acest spațiu al risipei se nasc gelozia, dezamăgirea și furia. Nu ca defecte morale sau imaturitate de condamnat, ci ca semne ale unei distanțe încă neprocesate. Adesea suferim nu pentru că nu suntem iubiți, ci pentru că nu ne simțim iubiți în felul în care știm noi să recunoaștem iubirea. Ce este grijă pentru unul, poate fi control pentru altul; ceea ce este tăcerea respectuoasă pentru altul, este absența altuia; ceea ce este intensitate pentru unul, este o stare invadatorie pentru altul.

 

Din punct de vedere psihologic, dragostea atinge miezul identității. Să iubești și să te simți iubit înseamnă, în parte, să te simți legitimat că exiști. Când dragostea primită nu coincide cu cea așteptată, nu doar legătura se scutură ci și imaginea pe care o avem despre noi înșine. Filosofic, pe de altă parte, dragostea ne pune în fața unei limite fundamentale: celălalt nu este niciodată o extensie a noastră. Rămâne îndărătnic și diferit, cu felul său de a simți, de a exprima, de a scăpa. 

 

Să pretinzi că cealaltă persoană te iubește așa cum iubim noi este o formă subtilă de violență emoțională, adesea inconștientă. Începe din dorința de a ”ne uni”, dar ajunge să nege diferența. Dragostea adevărată, pe de altă parte, nu elimină distanța, ci o ocupă. Nu cere fuziune, ci recunoaștere.

 

Există multe forme de iubire, și nu toate sunt îndreptate spre oameni. Dragostea pentru natură, de exemplu, este adesea o iubire neposesivă. Nu cere nimic, nu necesită răspuns. Este o iubire contemplativa, făcută din ascultare și respect, în care ființa umană învață să nu fie centrul. În mod similar, dragostea pentru animale este o iubire care trece prin responsabilitate și grijă, o legătură tăcută care nu se bazează pe limbaj, ci pe prezență și încredere.

 

Dragostea față de oameni, pe de altă parte, este poate cea mai complexă, deoarece implică reciprocitate, așteptări, răni vechi care se reactivează. Este dragostea în care confundăm cel mai ușor nevoia cu un dar, frica cu atașamentul, dorința de a fi văzuți cu prefăcătoria de a fi înțeleși pe deplin. Acesta este motivul pentru care dragostea nu este suficientă. Nu e suficient fără conștientizare, fără capacitatea de a traduce limbajul emoțional al cuiva și de a-l asculta pe al celuilalt. Nu este suficient fără dorința de a tolera frustrarea de a nu fi egala, de a nu fi mereu înțeles, de a nu primi exact ceea ce ți se dă.

 

Când dragostea nu este suficientă, nu este neapărat o înfrângere. S-ar putea să fie o simplă plimbare. O invitație de a face diferența între ceea ce auzim și ceea ce celălalt poate oferi cu adevărat. O oportunitate de a ne maturiza cu o viziune mai largă, mai puțin concentrată pe cerere și mai deschisă către realitate. Poate că e chiar acolo, când iubirea încetează să mai fie o iluzie de fuziune, că poate deveni o prezență conștientă, o alegere zilnică, un respect profund pentru diferență.”

 

 

(Ciro Barberio - "Când dragostea nu este suficientă")

 

. 

Râsul florilor de piersic - anteza

Azi o să învățăm sau o să ne reamintim de un cuvânt interesant din botanică: anteza. 

 Calendarul micro-anotimpurilor - nel, shichijūni kō e o formă de măsurare a timpului altfel decât îl știm noi. Originar din China, în urmă cu peste două mii de ani, acesta a fost adaptat și adoptat în Japonia în perioada Edo. Așadar timpul nu este împărțit în 4 forme cumva egale (anotimpuri) ci în mici grupări de zile considerate praguri obligatorii pe care le observi în natură. Fiecare sezon durează 5 zile (72 x 5 = 360). Ei consideră că în cinci zile lumea se schimbă și devine diferită. Am văzut și că traducerea în română a fost stabilită prin ”72 de cronotimpuri”.

Umbrele își schimbă poziția. 

Lumina crește semnificativ. 

Rândunelele se întorc.

Râde floarea de piersic. 

În calendarul tradițional japonez există aceste 72 de micro-sezoane iar unul dintre ele aproximativ  între 10 și 15 martie stabilește momentul când se deschid primii muguri de flori de piersic, pentru care au un nume special: ei spun că floarea de piersic începe să râdă. Anumite temple au (încă) custozi a căror meserie de grădinar este de a urmării deschiderea florilor de-a lungul anilor. Există generații de grădinari custozi, gardieni ai înflorii ( un articol extrem de interesant, mai jos). Ei nu urmăresc  deschiderea totală a florilor ci  anunță începutul procesului de înflorire, momentul când se deschid primii muguri. Nu urmăresc maxima înflorire ci primele flori. Și asta se face cu anumite ritualuri și uneori se anunță  pe canalele media ca și starea vremii. 

Înțelegeți cât de spiritual e acest calendar cu cele 72 de anotimpuri ale efemerului? În cinci zile lumea se schimbă semnificativ, vizibil, ea devine puțin mai diferită decât cea știută azi.

Când botaniștii descriu înflorirea piersicului, vorbesc despre anteză, deschiderea florii, despăturirea petalelor din stare de boboc, una câte una. Științific ”anteza” este procesul morfofiziologic care duce la înflorirea plantelor.

 

 

Japonezii spun lucrurile mai simplu: floarea de piersic începe să râdă. Aceasta nu e o metaforă pe care o aplică tuturor florilor. Râsul este ceva care se întâmplă din interior spre exterior. Râsul acesta floral, este timpul florii care înflorește în frig, în condiții vitrege,  înainte ca lumea să fie gata să înțeleagă, să accepte. Râsul e un act de rezistență. Râsul, la japonezi e și o cale filosofică. Imaginează-ți o secvență naturală, când deja lumina a crescut, insesizabil pentru noi dar suficient pentru plante. ”Râsul” piersicii este curaj zilnic și în același timp  o ierarhie milenară. Este bucuria pentru că mai întâi cineva, și în cazul nostru floarea de  piersic, trebuie să înflorească în frig, înfruntând condițiile vitrege. 

 

Când observi acest fenomen știi deja, după ciclicitate că urmează alte înfloriri. Înflorirea deplină care este spectaculoasă. Te lasă fără grai. Chiar dacă frumusețea durează doar o clipă (sau cinci zile). Am mai urcat o treaptă pe scara transformărilor. Imaginați-vă că floarea de piersic râde.

 

Câtă deosebire și speranță este în acest mod de a privi și proverbul atotștiut de noi, oarecum trist și  restrictiv, care spune: ”cu o floare nu se face primăvară!”    

Ca să înțelegem semnificațiile trebuie să știm că există și detalii specifice în mitologia niponă, până la urmă curioase pentru noi: piersicul nu este doar o floare de primăvară. În mitologia povestită în Kojiki (anul 712), zeitatea Izanagi, alungă spiritele rele ale lumii morților aruncând în ei cu piersici. De atunci piersica a fost considerată un simbol al protecției.

 

Țineți minte, un copac înflorit te face să râzi. Râsul speranței, ține departe  ceea ce nu trebuie să intre în simțurile noastre. Râsul elimină povara și greutatea anxietăți, refulărilor, frustrărilor.

 

Așa că azi dacă ai timp, observă un copac cu muguri dolofani, sau dacă nu ai în drumul tău așa ceva, o culoare plăcută sau o rază de lumină sau un sunet care schimbă și te schimbă. Sau un copil care zâmbește, o pasăre care cântă, un om în jur. 

Dacă ziua de ieri ți-a fost grea, și uneori așa e pentru mulți,  permite-ți să îți fie azi mai ușor. Să nu uiți asta! Este următorul pas! Mereu. Dacă ai în jur oameni  care au o viață grea sau incompletă, povestește-le despre floarea de piersic care râde. Întotdeauna  râd cele care înfloresc primele în frig, fără exemplul cuiva.

 

Într-o poveste foarte cunoscută, se spune că celebrul poet de haiku-uri, Matsuo Bashō, l-a rugat pe un prieten să-i rupă o ramură de piersic înflorită. Nu ca să o păstreze ci ca să păstreze acest gest primăvăratic în minte. O ramură înflorită, între doi oameni care au mers mult împreună. Florea de piersic care ”râde” devine un cadou atât de simplu. O ramură, un zâmbet, un moment care nu are nevoie de explicații. 

 

”O ramură de piersic a înflorit

Păstreaz-o pentru mine.

companion al bătrâneții.”

Matsuo Bashō

 

Bashō a scris acest haiku în ultimii ani ai vieții. 

 

Uitați-vă după copaci care înfloresc azi. Nu deplin ci câte o floare doar, la început. Rețineți floare care are curajul de a înflori prima și că acest lucru este un prilej de a râde. Poate învățăm despre râsul plin de bucuria transformării și nu despre râsul punitiv, educativ, jignitor.   

 

Azi, e o zi când copacii pot râde. Totul e să-i observați.  Nu întrebați de ce. Dacă poți, râzi și tu. Chiar  un pic.

 

https://www.olivierrobert.net/post/japan-the-72-seasons-celebrating-the-ephemeral-beauty-of-nature  

 

 

 https://www.ninjakotan-travel.com/post/four-seasons-japan-24-sekki-and-72-microseasons

 

 https://www.bbc.com/travel/article/20250422-japans-97-year-old-cherry-blossom-guardian

 

 https://www.facebook.com/laspadaeilventaglio/posts/pfbid0DuGvdUiCvdW36JEcXN1D76gtYegD1k2DtvQERwyiytzV7AqSspjmnrroj4C3Mc2Cl

Sonetele siciliene ale ”Notarului”

 

Dacă ești cititor de poezie să ști că de fiecare dată când citești un sonet de Shakespeare, Petrarca sau Pablo Neruda, citești ceva ce își are originea într-un birou de notar din Sicilia. Nu este o exagerare și iată povestea:

Suntem în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Frederic al II-lea din Palermo. Unul dintre funcționarii imperiali, un notar pe nume Jacopo da Lentini, (originar din Lentini, în provincia Siracuza), începe să scrie poezie printre actele oficiale.

Și în timp ce face acest lucru - probabil o poezie fără prea multe pretenții spun acum cercetătorii, inventează o formă metrică complet nouă, cu formă fixă, structurată pe 14 versuri, de obicei repartizate în două catrene (cu rimă îmbrățișată) și două terține (cu rimă liberă sau organizată) numită sonetto ("cântecel") și știută de noi ca sonet.

Jacopo da Lentini, pe care istoria îl amintește pur și simplu ca ca „Notarul”, a lucrat la Magna Curia între 1233 și 1240. I se atribuie aproximativ 40 de compoziții: cântece, balade. Dar mai presus de toate, el compune sonete. Dintre cele 35 de sonete atribuite întregii Școlii Siciliene, el a scris 22. Cred că murea de plictiseală, acolo ca notar oricum nu e considerat un ”poet profesionist”.

Se știe că Frederic al II-lea transformase Palermo într-unul dintre cele mai avansate centre intelectuale din Europa, iar curtea sa a găzduit oameni de știință, filozofi, juriști și poeți care scriau în limba siciliană culta și nu în latină. A fost un experiment lingvistic și literar fără precedent în Italia.

Jacopo a fost liderul timpului său, recunoscut. Codexul Latin Vatican 3793, unul dintre cele mai importante manuscrise italiene medievale, începe cu cântecele sale exprimând măiestria sa incontestabilă în rimare. Dante Alighieri, în De Vulgari Eloquentia, l-a citat pe Jacopo da Lentini ca exemplu de poet vernacular „clar și plin de ornamente”, lăudându-i pe sicilieni ca pionieri ai literaturii în limba italiană. Și în Divina Comedie, în Purgatoriu, Cântul XXIV, tot Dante îl amintește numindu-l pur și simplu „Notarul” - ca și cum toată lumea ar fi trebuit să știe deja despre cine vorbește. Pentru Dante, Jacopo a fost punctul de plecare. Nu un precursor minor ci fondatorul.

Astăzi, sonetul este cea mai folosită formă poetică din istoria literară occidentală. Shakespeare a scris 154. Petrarca a scris peste 300. Neruda, Rilke, Borges, Seamus Heaney - toți au folosit acea structură precisă pe care un funcționar imperial sicilian din secolul al XIII-lea o dezvoltase între o procură și o învestitură feudală.

 

Nimeni nu știe exact când s-a născut sau a murit Jacopo. Datele variază între 1210 și 1260, reconstituite din actele notariale semnate de el însuși. Jacopo a fost un om care a lăsat foarte puține urme biografice dar și-a lăsat amprenta asupra fiecărei poezii de dragoste scrise în ultimele opt secole.

imagine. El e ”notarul„ alături de un trubadur.