Dezorientarea

Trăim o perioadă istorică care a trecut printr-un sentiment larg răspândit de dezorientare. Nu este doar instabilitate politică sau criză economică. Este ceva mai profund, aproape o oboseală de a privi și de a gândi. Oriunde te îndrepți, apar narațiuni și printre ele, zeci și zeci de povești din lume care pretind că explică totul, că punctează binele și răul, că oferă un vinovat și o soluție. Această proliferare nu aduce o claritate a realității. Dimpotrivă, o face mai opacă.

 

Ființa umană are nevoie de simțuri. În fața complexității, mintea caută structuri simple, povești coerente, explicații care reduc angoasa incertitudinii. Narațiunile politice și mass - media exploatează exact această nevoie. Oferă cadre interpretative gata de utilizare, adesea puternice emoțional, capabile să transforme haosul într-o poveste citibilă. Nu contează că sunt adevărate. Contează că ele lucrează în mintea noastră.

 

Aici intervine demagogia. Narațiunile dominante nu vizează înțelegerea, ci consensul. Au nevoie de retorică, asigură o simplificare extremă, un sofism care simulează raționamentele fără a le practica efectiv. 

 

Fiecare poveste își construiește propriul dușman, propriul erou, propria urgență morală. Lumea este împărțită în ”câmpuri„ opuse și adeziunea devine un act identitar chiar înainte de a fi rațională. Nu alegi ce e mai adevărat, ci ce te liniștește cel mai mult.

 

Paradoxul este că cei care intră într-o narațiune tind să se perceapă ca fiind de partea adevărului. 

 

Psihologic, identificarea este atât de puternică încât face aproape imposibilă detașarea ta critică. Să pui la îndoială povestea pe care o trăiești ar însemna să te îndoiești de tine însuți, de apartenența ta, și mai ales de ideea ta de justiție. Acesta este motivul pentru care narațiunile nu explică doar lumea, ci construiesc comunități emoționale. Iar o comunitate emoțională nu prea acceptă să fi greșit.

 

Din punct de vedere filosofic, situația este și mai tulburătoare. Adevărul, înțeles ca o căutare lentă, inconfortabilă, mereu imparțială, nu este competitiv pe o piață dominată de viteză și indignare. 

 

Adevărul nu promite mântuire imediată, nu oferă dușmani ușori, nu garantează nevinovăția absolută. Acesta este motivul pentru care este fragil. Acesta este motivul pentru care este adesea marginalizat. Cei cufundați într-o narațiune nu pot ști cât de departe sunt de adevăr, deoarece narațiunea în sine oferă criteriile de a judeca ce este adevărat și ce este fals. Este o ”închisoare invizibilă”, mult mai eficientă cu cât este mai puțin percepută.

 

În acest context, rolul mass-mediei devine crucial și problematic. În mod ideal, informația ar trebui să fie un spațiu de mediere critică, un loc de comparație între diferite interpretări. În realitate, multe canale mass-media sunt gata aliniate deschis de o parte sau de alta, altele depind economic sau politic de centre ale puterii, special pentru a direcționa narațiunea. Chiar și atunci când nu există manipulare explicită, totuși selecția știrilor, limbajul folosit, accentul acordat anumitor evenimente și nu a altora ajută la consolidarea narațiunilor specifice. Astfel informația se oprește să ne ”lumineze” și începe să ne direcționeze.

 

Rezultatul este o confuzie care decurge nu din excesul de opinii, ci din lipsa tăcerii de reflectare. Totul se comentează, se interpretează și se judecă în timp real. Nu este loc de o suspendare a judecății, de îndoială, de o muncă trudnică în propria gândire. Cu toate acestea, îndoiala este primul act de libertate. Într-o lume saturată de narațiuni, gândirea devine un gest de contracurent.

 

Poate că adevărata urgență a vremurilor noastre nu este să alegem narațiunea potrivită, ci să învățăm să nu acceptăm complet nimic de la nimeni. Trebuie să recuperăm o anume distanță interioară, o sobrietatea a unei priviri specifice, conștientizarea mecanismelor psihologice care ne fac vulnerabili la povestea seducătoare. Nu pentru a te refugia în relativism sau cinism, ci pentru a reda adevărului natura sa cea mai autentică, cea a unei căi incerte, incomplete, niciodată cucerită permanent.

 

Într-o epocă care îi răsplătește pe cei care țipă mai tare, poate cel mai radical act este să înveți să asculți mai puțin și să gândești mai mult. Nu pentru a avea dreptate, ci pentru a nu înceta să fii liber.

 

(Ciro Barberio - "Ceața narațiunilor. Putere, consimțământ și pierdere, în era confuziei globale")