”Iubirea singură nu este suficientă. Nu pentru că este slabă sau insuficientă în sine, ci pentru că nu este niciodată o experiență neutră sau universală.
Dragostea este o percepție profund personală, filtrată de povestea fiecăruia, după felul în care a fost văzută, atinsă, auzită, rănită. Fiecare iubește din ceea ce este, nu din ceea ce ar vrea să fie.
Acesta este motivul pentru care doi oameni se pot iubi cu adevărat și dar nu se întâlnesc cu adevărat. Dragostea nu lipsește ci coincidența formelor lipsește adesea. Sunt cei care iubesc prin prezența lor constantă și cei care iubesc prin libertatea acordată; cei care iubesc cu trupul și cei ce iubesc cu gândul; cei care iubesc prin protejare și cei care iubesc prin renunțare. Când aceste moduri nu se recunosc, iubirea devine ușor o sursă de neînțelegere, de frustrare și de durere.
În acest spațiu al risipei se nasc gelozia, dezamăgirea și furia. Nu ca defecte morale sau imaturitate de condamnat, ci ca semne ale unei distanțe încă neprocesate. Adesea suferim nu pentru că nu suntem iubiți, ci pentru că nu ne simțim iubiți în felul în care știm noi să recunoaștem iubirea. Ce este grijă pentru unul, poate fi control pentru altul; ceea ce este tăcerea respectuoasă pentru altul, este absența altuia; ceea ce este intensitate pentru unul, este o stare invadatorie pentru altul.
Din punct de vedere psihologic, dragostea atinge miezul identității. Să iubești și să te simți iubit înseamnă, în parte, să te simți legitimat că exiști. Când dragostea primită nu coincide cu cea așteptată, nu doar legătura se scutură ci și imaginea pe care o avem despre noi înșine. Filosofic, pe de altă parte, dragostea ne pune în fața unei limite fundamentale: celălalt nu este niciodată o extensie a noastră. Rămâne îndărătnic și diferit, cu felul său de a simți, de a exprima, de a scăpa.
Să pretinzi că cealaltă persoană te iubește așa cum iubim noi este o formă subtilă de violență emoțională, adesea inconștientă. Începe din dorința de a ”ne uni”, dar ajunge să nege diferența. Dragostea adevărată, pe de altă parte, nu elimină distanța, ci o ocupă. Nu cere fuziune, ci recunoaștere.
Există multe forme de iubire, și nu toate sunt îndreptate spre oameni. Dragostea pentru natură, de exemplu, este adesea o iubire neposesivă. Nu cere nimic, nu necesită răspuns. Este o iubire contemplativa, făcută din ascultare și respect, în care ființa umană învață să nu fie centrul. În mod similar, dragostea pentru animale este o iubire care trece prin responsabilitate și grijă, o legătură tăcută care nu se bazează pe limbaj, ci pe prezență și încredere.
Dragostea față de oameni, pe de altă parte, este poate cea mai complexă, deoarece implică reciprocitate, așteptări, răni vechi care se reactivează. Este dragostea în care confundăm cel mai ușor nevoia cu un dar, frica cu atașamentul, dorința de a fi văzuți cu prefăcătoria de a fi înțeleși pe deplin. Acesta este motivul pentru care dragostea nu este suficientă. Nu e suficient fără conștientizare, fără capacitatea de a traduce limbajul emoțional al cuiva și de a-l asculta pe al celuilalt. Nu este suficient fără dorința de a tolera frustrarea de a nu fi egala, de a nu fi mereu înțeles, de a nu primi exact ceea ce ți se dă.
Când dragostea nu este suficientă, nu este neapărat o înfrângere. S-ar putea să fie o simplă plimbare. O invitație de a face diferența între ceea ce auzim și ceea ce celălalt poate oferi cu adevărat. O oportunitate de a ne maturiza cu o viziune mai largă, mai puțin concentrată pe cerere și mai deschisă către realitate. Poate că e chiar acolo, când iubirea încetează să mai fie o iluzie de fuziune, că poate deveni o prezență conștientă, o alegere zilnică, un respect profund pentru diferență.”
(Ciro Barberio - "Când dragostea nu este suficientă")
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu