Râsul florilor de piersic - anteza

Azi o să învățăm sau o să ne reamintim de un cuvânt interesant din botanică: anteza. 

 Calendarul micro-anotimpurilor - nel, shichijūni kō e o formă de măsurare a timpului altfel decât îl știm noi. Originar din China, în urmă cu peste două mii de ani, acesta a fost adaptat și adoptat în Japonia în perioada Edo. Așadar timpul nu este împărțit în 4 forme cumva egale (anotimpuri) ci în mici grupări de zile considerate praguri obligatorii pe care le observi în natură. Fiecare sezon durează 5 zile (72 x 5 = 360). Ei consideră că în cinci zile lumea se schimbă și devine diferită.

Umbrele își schimbă poziția. 

Lumina crește semnificativ. 

Rândunelele se întorc.

Râde floarea de piersic. 

În calendarul tradițional japonez există aceste 72 de micro-sezoane iar unul dintre ele aproximativ  între 10 și 15 martie stabilește momentul când se deschid primii muguri de flori de piersic, pentru care au un nume special: ei spun că floarea de piersic începe să râdă. Anumite temple au (încă) custozi a căror meserie de grădinar este de a urmării deschiderea florilor de-a lungul anilor. Există generații de grădinari custozi, gardieni ai înflorii ( un articol extrem de interesant, mai jos). Ei nu urmăresc  deschiderea totală a florilor ci  anunță începutul procesului de înflorire, momentul când se deschid primii muguri. Nu urmăresc maxima înflorire ci primele flori. Și asta se face cu anumite ritualuri și uneori se anunță  pe canalele media ca și starea vremii. 

Înțelegeți cât de spiritual e acest calendar cu cele 72 de anotimpuri ale efemerului? În cinci zile lumea se schimbă semnificativ, vizibil, ea devine puțin mai diferită decât cea știută azi.

Când botaniștii descriu înflorirea piersicului, vorbesc despre anteză, deschiderea florii, despăturirea petalelor din stare de boboc, una câte una. Științific ”anteza” este procesul morfofiziologic care duce la înflorirea plantelor.

 

 

Japonezii spun lucrurile mai simplu: floarea de piersic începe să râdă. Aceasta nu e o metaforă pe care o aplică tuturor florilor. Râsul este ceva care se întâmplă din interior spre exterior. Râsul acesta floral, este timpul florii care înflorește în frig, în condiții vitrege,  înainte ca lumea să fie gata să înțeleagă, să accepte. Râsul e un act de rezistență. Râsul, la japonezi e și o cale filosofică. Imaginează-ți o secvență naturală, când deja lumina a crescut, insesizabil pentru noi dar suficient pentru plante. ”Râsul” piersicii este curaj zilnic și în același timp  o ierarhie milenară. Este bucuria pentru că mai întâi cineva, și în cazul nostru floarea de  piersic, trebuie să înflorească în frig, înfruntând condițiile vitrege. 

 

Când observi acest fenomen știi deja, după ciclicitate că urmează alte înfloriri. Înflorirea deplină care este spectaculoasă. Te lasă fără grai. Chiar dacă frumusețea durează doar o clipă (sau cinci zile). Am mai urcat o treaptă pe scara transformărilor. Imaginați-vă că floarea de piersic râde.

 

Câtă deosebire și speranță este în acest mod de a privi și proverbul atotștiut de noi, oarecum trist și  restrictiv, care spune: ”cu o floare nu se face primăvară!”    

Ca să înțelegem semnificațiile trebuie să știm că există și detalii specifice în mitologia niponă, până la urmă curioase pentru noi: piersicul nu este doar o floare de primăvară. În mitologia povestită în Kojiki (anul 712), zeitatea Izanagi, alungă spiritele rele ale lumii morților aruncând în ei cu piersici. De atunci piersica a fost considerată un simbol al protecției.

 

Țineți minte, un copac înflorit te face să râzi. Râsul speranței, ține departe  ceea ce nu trebuie să intre în simțurile noastre. Râsul elimină povara și greutatea anxietăți, refulărilor, frustrărilor.

 

Așa că azi dacă ai timp, observă un copac cu muguri dolofani, sau dacă nu ai în drumul tău așa ceva, o culoare plăcută sau o rază de lumină sau un sunet care schimbă și te schimbă. Sau un copil care zâmbește, o pasăre care cântă, un om în jur. 

Dacă ziua de ieri ți-a fost grea, și uneori așa e pentru mulți,  permite-ți să îți fie azi mai ușor. Să nu uiți asta! Este următorul pas! Mereu. Dacă ai în jur oameni  care au o viață grea sau incompletă, povestește-le despre floarea de piersic care râde. Întotdeauna  râd cele care înfloresc primele în frig, fără exemplul cuiva.

 

Într-o poveste foarte cunoscută, se spune că celebrul poet de haiku-uri, Matsuo Bashō, l-a rugat pe un prieten să-i rupă o ramură de piersic înflorită. Nu ca să o păstreze ci ca să păstreze acest gest primăvăratic în minte. O ramură înflorită, între doi oameni care au mers mult împreună. Florea de piersic care ”râde” devine un cadou atât de simplu. O ramură, un zâmbet, un moment care nu are nevoie de explicații. 

 

”O ramură de piersic a înflorit

Păstreaz-o pentru mine.

companion al bătrâneții.”

Matsuo Bashō

 

Bashō a scris acest haiku în ultimii ani ai vieții. 

 

Uitați-vă după copaci care înfloresc azi. Nu deplin ci câte o floare doar, la început. Rețineți floare care are curajul de a înflori prima și că acest lucru este un prilej de a râde. Poate învățăm despre râsul plin de bucuria transformării și nu despre râsul punitiv, educativ, jignitor.   

 

Azi, e o zi când copacii pot râde. Totul e să-i observați.  Nu întrebați de ce. Dacă poți, râzi și tu. Chiar  un pic.

 

https://www.olivierrobert.net/post/japan-the-72-seasons-celebrating-the-ephemeral-beauty-of-nature  

 

 

 https://www.ninjakotan-travel.com/post/four-seasons-japan-24-sekki-and-72-microseasons

 

 https://www.bbc.com/travel/article/20250422-japans-97-year-old-cherry-blossom-guardian

 

 https://www.facebook.com/laspadaeilventaglio/posts/pfbid0DuGvdUiCvdW36JEcXN1D76gtYegD1k2DtvQERwyiytzV7AqSspjmnrroj4C3Mc2Cl