Ikenobo (III)

 Din copilăria întunericului
se naște fragilitatea albă a porțelanului.
 Și din zăpadă uscată 
se nasc fructele nisipului.
 Singur, 
gândul meu curge,
și vine 
și curge în pace,
și mintea oriunde s-ar duce, 
spiritul pe ea o urmează...


 Fă bine și nu pune întrebări despre viitor!

.

Ikenobo (II)

Poemul subtil al petalelor
Îți vorbește  de pietre zgrumțuroase gri 
ca sentimentele ce pot îndura frigul,
atât de înghețate 
că-ți pot răni privirea.

Sau din contră 
de corola de zmeură a altor petale 
ce te pot îmbracă subtil 
cu o frumusețe moale

Ca și când ai putea înțelege 
cât de inegali suntem.

Ikenobo (I)

Flori fără grai,
flori pentru un altar al lui Dumnezeu,
ele, spun cum emancipa-vor viețile oamenilor:
esențe groase de lemn,
împletitură din porțelanul petalelor
mici straturi de haos
aranjate  iar și iar;
rătăcite când și când,
într-o pură stare de frumusețe
pentru ca oamenii să se reașeze pe vertical.
 
Flori fără grai,
flori pentru un altar al lui Dumnezeu.




.

Așa-s de sărac

Destinul meu dansează 
sfidându-mă,
nebun
parcă-aș fi străbătut kilometrii de zile și nopți
din starea de inconsistență
fără să amortizez nici un cuvânt  bun.
Nici nu mai știu dacă sărăcesc
tot caut să developez
un zâmbet din mine însumi
Și nu-mi vine...
Așa-s de sărac.



.

Arta posibilului

”Sursa nemulțumirii noastre sunt probleme mici. Oamenii nu se împiedică de munți ci de pietre (proverb chinez)

Astăzi am exersat arta posibilului,
mi-am  despachetat cele 1001-una de emoții
pe cele barbare le-am băgat în ringul de box,
pe cele diafane le-am eliberat,
să mă gâdile pe suflet
celor pasionale le-am dat voie să răpăie 
peste mine 
cadențat.
Și uite-așa, 
le-am dat câte-o treabă de făcut la toate
parcă eram într-o sală de bal 
și unde,
valsam eu cu ele,
dansul de afirmare a acelei credințe 
care mă auto-obligă la devenire continuă.



.

Lumea lui ”prea bun” și ”doar pentru mine”

Prea am considerat tot timpul din lume furtunos 
Și că asta nu mi se cuvine
Prea mi-am dorit tot ce e spectacular
pentru că m-ar aduce în frunte.

Lumea lui prea bun mă zgândăre,
mă zgârie
prea ne gândim la un univers format numai din noi și-ai noștri,
și cum să ni-l extindem.

Prea repede mănânc pe pâine 
gustul de competiție și întreceri
prea mult tupeu de țățică de mahala 
prea  definim bunul gust în petreceri 
exagerat de zgomotoase
pline de râs,
râs fals,
cu clinchete de clișee 
ce ne transformă 
în coruptibili
iar prețul e i-o așa zisa 
viață fericită
făcută din comenzi,
dedicată colajelor, 
citatelor ieftine
previzibile,

și selfie-urilor.

Prea ne adresăm altora
prea dorim să dresăm.

Nu este un sacrificiu 
dacă ești pe cale
să începi să visezi!
Singur deocamdată.
Zău!

Și cine știe poate la noapte ar trebui să te rogi
privind cerul
și numărând stelele
ca să înțelegi de ce nu trebuie să te diluezi
și să n-o spui nimănui,
simțind acel vânt care ești tu
și gustul dragostei fără de măsură.


. 

e timpul pentru imposibil

Îmi asum riscul de a crede voi 
că spun povești de noapte bună.

Mă lupt cu ”le e teamă”,

și mă apăr de avansurile 

zeloșilor ultimului liman,

de chiotele anonime,

de chichițele puse bariere
de minciunile 
și minunile apărute de ne-unde
și de ecourile clevetitorilor ce ne sufocă.
Și mai ales, 
de faptele fără de roadă ale întunericului.
Și mai presus, de împietriții 
și-mpielițații
care vor să nu reușesc 
și să mă-ntoarcă din drum.

Îmi asum riscul ăsta
pentru că nu vreau 
să-mi pierd candoarea,
esențialul acela pe care nu-l găsești cu ochii
ci cu inima. E voia mea interioară
și-mi răscumpăr vremea pierdută!


Îmi asum riscul de a crede în voi 
și că spun uneori povești

pentru o noapte mai bună:

E timpul pentru imposibilul de a simți 
sațietatea de a fi iarăși om.

.