Creșterea și deșeurile

”Cu cât copacul crește mai înalt cu atât mai tare îl bate vântul” (proverb japonez)

Fiecare sistem ne obligă să jucăm în diverse moduri. Dacă te uiți doar la ceea ce face sistemul, căci astăzi avem prea mulți ”uitători”, nu-ți mai aduci prea repede aminte ceea ce te forțează pe tine să faci. Și nu faci nimic de teamă că în procesul creșterii apar prea multe mizerii...

Nici un sistem nu vrea să fie schimbat și nici un sistem nu va fi schimbat cu cei care în loc de entuziasm își zic, ”eu nu mă-ntind mai mult decât mi-e plapuma”. Și cu toate că avem capacitatea de a-l schimbă preferăm să navigăm printre...

În jur prea mulți conformiști care își zic:
 
- De ce aș ieși în față, or să mă ia la ochi!
 
- Chiar, de ce?
 
Poate doar pentru a vedea, a te vedea, cât ești dispus să dai ...

.

Păpușarul

Linji Yixuan: ” Lasă păpușile să țopăie pe scenă și observă pe cel ce trage sforile.”

Acuzăm în continuu de manipulare dar eu mă trezesc că cei din jurul meu - mai mulți decât cei ce recunosc și mult mai mulți decât cei ce o fac cu intenții binevoitoare-   își doresc să spună oamenilor  ce au de făcut, fără să fie conștienți că n-o să iasă decât un spectacol de marionete mediocru.

Iar eu, cu problemele mele gloduroase, de-mi vine să le spun:
- Băi frate, nu-ți dai seama cine sunt eu! Ba chiar mai mult: Ian ascultă: nu-ți dai seama cine mă cred eu! Ești departe de mine frățioare...

Mai lasă-mi loc și mie. Lasă-mă să mă desfășor, fără a mă dirija, fără constrângerile, fără fricile, fără vinele și fără coada ca de cometă a resentimentelor tale și mai ales fără ”nu”-urile tale multiple de care mă împiedic la tot pasul.

Ce mi-ar place zău, ca în loc să te ocupi cu îndrumatul, să mai aerisești un pic. Ști tu unde! Și lasă ușa deschisă. E primăvară...

https://www.youtube.com/watch?v=SphHaiW7fzg

nevoia de frumos

love nest

Ikebana, se pare că necesită cu siguranță mai mult efort de înțelegere față de aducerea în casă a unui buchet de flori și de-al trânti până la uscarea lui în vază, să zacă. Nu e un zarzavat de flori tăiate alandala și nu face parte din somptuoasele buchete răstignite, cum vezi azi prin piețe, printre munți de ambalaje.
E o formă de vizualizare și de relaxare pe care oricine o poate experimenta dar mai ales este o cale a exprimării dincolo de cuvinte. Exprimă. Expiră. Respiră. Experimentezi nașterea altor sensuri decât cele evidente, cele arhicunoscute. Te face să dialoghezi cu un altul, promovează o meditație senină, ne vorbește despre efemeritate, despre simbolurile vieții, despre vârstele omului, despre înălțare și decădere. Despre viziune și adâncimi sufletești.
Dacă asupra unei flori nu zăbovești cu privirea nu-ți îmbogățește viața, nu are cum. Trebuie privită în așa fel încât să te facă să înțelegi că natura lumii îmbrățișează spiritul uman. Acest lucru îți dăruiește înțelegere și revenirea la simplitate și la regăsirea atât de necesarei frumuseți.
Inventatorii Ikebanei consideră că simetria e o născocire omenească, contrazicând astfel natura. Doar asimetria e cea care poate da o diversitate uimitoare. Simbolul dualului. Al haosului și armoniei. De aici, un punct de plecare. De aici pe mai departe un drum al propriei redescoperiri...

filmul tău

Ce contează? În filmul tău ești unic și tu ești actorul. Tu ești cel ce simți Tu ești cel ce rămâi. Cel ce rămâi până la capăt. Nu ar trebui niciodată să îți dorești un rol secundar. De ce ți-ai dori? Căci oricât de apropiați îți vor fi ceilalți, tot rol episodic vor avea....

Și dacă cel din fața ta ...

Viețile noastre trebuie să devină mai umile. Gurile noastre mai tăcute. Gândurile noastre mai curate. Inimile noastre mai pline de emoții pentru alții și gesturile noastre mai ofertante. Ar trebui s-o facem nu s-o știm.

De ce ne-am frământa că ne pierdem în micile jocuri de-a balanța? Nu vedem că o astfel de relație negustorească e rodul lui prea plin, în mercantil? Pe când relațiile noastre, ar trebui să ofere sentimentul celui din fața noastră că el e cel ce deține rolul de ”cel mai important”? 

Olarul  japonez, cu grija lui față de unicat, cu migala lui, valorifică inclusiv accidentele petrecute asupra vasului când între porțelan și foc nu a fost o totală simbioză. Așa se dă posibilitatea frumosului să îmbrace divers-ul.

Ce se va întâmplă cu noi  dacă dăm (doar) atât cât primim? Nu creștem, doar  riscăm deșertificarea. Niciodată nu vei ști dacă cel ce-l ai în față nu e un înger (cum ar fi să ai un înger deghizat în prieten)? Ce te-ai face dacă ai rata o astfel de întâlnire?

N-ar trebui să ne purtăm cu ceilalți ca și cum de fiecare dată am doza sentimente de egalitate. Ca și cum cei din fața noastră ar fi nelocuiți. Ca și cum am turnă sentimente și emoții și cuvinte pe care le vrem egalate. Le așteptăm egale? Și dacă nu? Admonestăm?

Nu știu dacă înaintea-mi e un suflet mare sau mic dar cel din fața ta trebuie să fie mai întâi, un suflet important. Atât de important pentru că datorită lui (și lui) lumea continuă să existe. 

 Niciodată nu vom ajunge să ne ridicăm la înălțimea oamenilor cu care suntem împreună.


.


.

Autenticul spectacol

Spectacolul adevărat nu e pe scenă
este cel din sală
uneori e pervers, 
depinde cât e de ascuns.
Spectacolul este sub frunțile spectatorilor
și atât de intens
că uneori le curge pe nas;
o hemoragie de gânduri.
Alteori se înfige în creiere
plantând baobabi 
ce cândva
nu se știe când 
sau de ce
vor zgudui,
mica planetă numită creier.

Adevăratul spectacol,
e privit numai de actorii autentici
acei ce nu-s mândri 
că au declanșat așa cataclisme
și care-s subjugați de vina
că au oferit mărul.

.

Acumulări

Am evadat dintr-o casă cu foarte 
dar foarte multe milieuri de macrameu,
și din bucătăria 
care magic mă lipicea cu exces de baclavale.

Am plecat de foarte 
dar foarte multe ori
în căutarea adevărului 
dar o neg, 
o neg cu-nverșunare
căci nu este în rețetarul cu mental sănătos.

Am învățat să trăiesc printre norii de molii
păstrând cu sfințenie
târâte dâre de naftalină
și munți de cioroboaie
de care nu mă mai despart.

Păstrez în orice-mbrățișare
fereala de ciupiturile obrajilor mei de copil de 5 ani
când mă recitam vecinelor 
ori unor rude obscure cu pălării ciudate
cu miros de rântaș 
și damf de guri nespălate,
cu  înțelepciunea 
că era nevoie de un tribut 
ce trebuia plătit.

Asimilez conflictele,
la fel ca certurile de la colț de stradă
și mă gândesc că nu-i chiiiiar așșșa de rău
căci e un fel, 
un alt fel, 
de cunoaștere prin exces. 

Îmi cultiv insomniile.
Chiar azi am ieșit dintr-una, 
tulburătoare
prin faptul că mă testează la limită.

Iar gândul meu, 
la fel de frumos ca o ilustrație din țări exotice,
rămâne un schelet al iluziilor,
așteptând să-l îmbrac
abia când mi se distribuie 
rațional,
masca,
special mâhnită de regrete.

Plouă în mine a înfrângere
pe strânsură amară de praf
și a remușcări că nu am dat mai devreme
bir cu fugiții.

Nu te atinge de mine până ce nu-mi revin!
Atunci redescopăr că îmi place enorm să râd 
și-mi zic: 
- Băi frate!  Ești pe drumul cel bun!


.

.