Restart

Mi se pare că m-am jegărit. Nu pe dinafară. Pe înauntru. E o formă de degradare pe care n-o vezi în oglindă. Dar o simți ca  o greutate pe inimă. Nici nu mai plâng pentru frumos, pentru bun, pentru căldură omenească întâlnită în cale, nici nu mai izbucnesc într-un râs sănătos, doar zâmbesc. Simptome grave îmi zic.

 Barometrul meu interior semnalizează alarmat furtună și mai multe zone de desensibilizare. Și e adevărat. De la un timp, mă iau cu treburile, rutina cotidiană. Și mă mai opresc doar când mă sufoc de neputințe. Multe neputințe. Prea mult morală altora. 

Mi-e din ce în ce mai greu dar îmi investesc energia în tăceri care-mi acoperă clocotul. Energie cu care-mi reprim  impulsul de a reacționa. Și asta îmi mănâncă o grămadă de timp. Dau vina pe (ne-)simțirea mea, care s-a uzat. E ca un fel de viitură care mă năclăiește interior.  

Cea mai mare energie o pierd pentru că mă înăbuș să fac lucruri pe care le spun celorlați să nu le facă. Vorbesc de setul de  ”v-am spus eu!”, de tona de reproșuri și de arătări cu degetul.


De data asta, salvarea mi-a venit dintr-o carte. Nu e cu sfaturi de cum să-mi schimb viața ci cu niște concepte care m-au uns pe suflet.  Cred că am înțeles că nu gândeam îndeajuns ca să îmi pot vedea propriile umbre și pe undeva mic și ascuns propriul meu buton de restart.

.
 

Ne socoteala

Întâlnesc tot mai des printre cei de vârsta mea, adică oamenii ”mari cu părul alb”   răutăți de copil răsfățat, nazuri și strâmbături din nas pentru lucruri atât de mărunte că nici nu le-ai lua în seamă. Și toate astea mă iau prin surprindere,  pentru că (le) sunt obiceiuri noi sunt tabieturi nou căpătate.
 
Creșterea frecvenței unor astfel de năravuri, mă gândesc,  să le vină din nerăbdare? Sau neglijență asupra păstrării unei anume frumuseți a propriului eu? Din lipsa tactului sau a chibzuinței? Cei drept acești oameni vorbesc mult, mai mult decât trebuie, mult peste medie. Păi atunci înseamnă de fapt că nu sunt maturi. Păi atunci înseamnă că trebuie tratați ca niște copii? 

Și nici nu știu dacă asta să fie o întrebare sau o descoperire?

Și când  gândeam la toate astea, m-a ”pălit” așa cuvântul ”nesocotit” ce pare cumva rupt din context. Oh voi oameni nesocotiți! Ne-socotiți? Adică ca la matematică? Adică nu-și știu ei propria lor valoare umană? Adică să (-i) învățăm
re-învățăm  operații primare adunatul  și scăderea și io mai știu care? Operațiile astea umane care ne aclimatizează ca un întreg, unul frumos.

Dar astea sunt operațiuni ale orizontalității și eu cred că un om matur a mai evoluat și el face operații ale verticalității.

.

Ceaiul cosmonauților

”Ceaiul cosmonauților” sau ”darul lui Dumnezeu”


Acum 25 de ani, ajungeam în Albania. Era una din călătoriile mele miraculoase în care m-am simțit pelerin și călător. Niciodată turist. O aventură care m-a învățat atât de multe. De exemplu: să călătoresc 28 de ore într-un autocar troglodit cu 40 de musulmani, să stau cu orele la vămi car enu există să mă ”descurc” într-o țară în care nu știam limba. Dar și altele, învățate cu inima... 

De curând s-au întâmplat două lucruri care mi-a readus în minte vremurile de acum 25 de ani. Vizita prietenilor mei albanezi în România și moartea  tovarășei mele de călătorie   la sfârșitul de săptămână trecut. 
Atunci am vizitat Tirana și Durras dar cumva am ajuns în Kavaja (fonetic cavaia) un orășel mic  lângă portul Durras.

Eram răcită, teribil de răcită chiar dacă era un octombrie foarte cald în zona mediteraneană. Răcisem pentru că mersesem între Tirana și Durass cu un autobuz de tablă, fără ferestre. Atunci gazda mi-a preparat un ceai special. Special ca proprietăți cu gust interesant, un fel de mellissa cu o aromă greu de definit de polen și miere. Apoi tot dumneaei, m-a ”dădăcit mămos” fără să conteze că eram pur și simplu o străină cu care nu se putea înțelege ce spune decât prin interpret. Interpreta, Vojisava, fiica ei, pe atunci studentă la matematică, cu care conversam într-o italiană chinuită. Dar ceaiul acela mi-a rămas în minte ca ”leac miraculos”. Niciodată nu m-am simțit atât de repede bine. Sau, cine știe, poate era efectul ospitalității cu care fusesem întâmpinată?

- Să nu te pui cu ospitalitatea albaneză, mi-a zis!!! Dacă nu știi să te lași îmbrățișat și pupat, nu prea ai ce căuta în Albania.

Au trecut anii, amintirile s-au îngropat și deodată cu doi ani în urmă, am reîntâlnit-o pe Vojisava. Venise pentru prima dată în România. Așa am pornit roata amintirilor, am făcut poze, am comunicat cu mama ei, așa am ajuns să discutăm de vremurile demult trecute. Am ajuns la întrebarea ce amintiri mai am eu după 25 de ani? Nu despre oameni, nu despre traseu, acestea au o altă valoare și desigur o altă savoare. Ci despre senzația aceea de siguranță și de miracol și de gustul neuitat al unei ”fierturi” oarecare, care nu m-a mai părăsit. Și, care uimitor revine papilor mele ca și când  ea a fost înscris în însăși ADN-ul meu. 

Și iată că acum 2 săptămâni la o nouă reîntâlnire cu prietenii baha'i albanezi am primit  de la Vojisava, o legăturică cu ceaiul cu pricina: ”Ceaiul cosmonauților” numit de bulgari ~Darul lui Dumnezeu~.

”Siderius Raeseri” științific, o plantă de munte endemică pe cale de extincție și atât de apreciată și plină de beneficii ca ceai, încât cercetătorii de la Stațiunea din Buzău încercă s-o aclimatizeze la noi. E una din licorile pe care sovieticii o prescriau și era în programul de hrană al astronauților. Iar în Bulgaria sunt legii ca s-o protejeze pentru că e un fel de Ginko Biloba a lor. Adică bună la toate. Și da, grecii o foloseau în antichitate să-ți trateze rănile făcute de arme din fier, pentru că se numea ”planta făcută din fier” dar și pentru creșterea imunității fiind nelipsită din bagajul sodaților.

Azi, acum dimineața scriu aceste rânduri alături de o cană de ceai cu gust special de lămâie și miere. Siderius Raeseri.  Ceai. Știți de care. Închinând cu gândul și cu inima, în onoarea acelei tovarășe de drum în Albania, Terry Madison, plecată în acest weekend într-o lume mai frumoasă și mai bună.

La revedere dragă Terry!

PS1. Și chiar mă gândesc serios la o nouă călătorie în Albania.


Ps2 Sursa info despre ceai

De culoare verde, planta atinge o înălţime de 20-40 de centimetri, înfloreşte în iunie şi iulie, iar floarea are culoare galbenă şi degajă un miros care seamănă cu un amestec de miere şi lămâie. Între elementele chimice ale ceaiului Mursalitsa există substanţe precum cupru, fier, zinc, cobalt, seleniu, calciu, magneziu, potasiu şi sodiu.

'Această combinaţie face ca planta să remedieze nu doar problemele de ordin sexual, ci şi să întărească organismul, să crească imunitatea, să protejeze de răceală şi gripă, dar şi de boli cardiace, renale şi de ficat, precum şi prostata', explică medicul bulgar.

În perioada comunistă, deşi recoltarea acestei plante era interzisă, deoarece era vorba de o specie protejată, în fiecare an, la începutul verii, comitetul central al partidului comunist trimitea oameni să culeagă această plantă pentru elita politică. În plus, ceaiul de Mursalitsa făcea parte din dieta cosmonauţilor sovietici, în timpul programelor de pregătire din anii 1970, susţine Alikovski.

Totuşi, odată cu schimbările politice de la începutul anilor 1990, interdicţia recoltării a fost înlăturată şi a început o exploatare furibundă care aproape că a dus la dispariţia plantei pe care mediul bulgar o numeşte 'darul lui Dumnezeu'.

'Oameni din întreaga ţară şi chiar şi străini au venit în această zonă în căutarea acestor ierburi atât de ciudate', îşi aminteşte Alikovski. În 1996, autorităţile bulgare au impus din nou interdicţii de recoltare, pentru a evita dispariţia plantei.

La scurt timp, pentru a o salva, experţi de la Institutul de Botanică al Academiei Bulgare de Ştiinţe au iniţiat un proiect care să creeze o varietate ce poate fi cultivată şi în alte zone din ţară şi cu o compoziţie chimică similară plantei 'originale'.

'La Trigrad (o localitate situată în apropiere de Smolian), ţăranii din zonă vor să declare acest ceai simbol oficial al localităţii lor pentru a atrage turişti', povesteşte medicul.

Un om de afaceri local produce din această plantă un ceai care se exportă îmbuteliat în Japonia, unde vânzările au crescut foarte mult după dezastrul nuclear de la Fukushima, pentru că se spune că ceaiul de Mursalitsa reduce efectele radiaţiilor şi limitează extinderea lor în organism.
-  https://en.wikipedia.org/wiki/Sideritis

Refuz să accept  blocajul mental venit din stereotipii. Ne face să ratăm atât de multe. Cred că ne afectează mai grav decât ideile  noastre de mâna a doua.

sunetul pianului

 ...ochii tăi,
în cele din urmă se închid

suspinul tău  vine de undeva din adânc
când o prăpastie neștiută 
se surpă 
și se umple
urechile tale captează sunetele
ca pe o pasăre prinsă în plasa păsărarului
și atunci ne predăm cu totul
pentru că muzica deja știe ce e  în inima ta
și nu te va mai lăsa niciodată să pleci ...

Ziua internațională a complimentelor

De la un timp, cel mai des întâlnit compliment care mi se face, în autobuz, metrou, tren, în magazinele de tot felul e atunci când tot dau peste mine oameni, bagaje, ghiozdane, damfuri de la cei care se înghesuie la rânduri sau pur și simplu se grăbesc și trebuie să-mi sufle-n ceafă ori nu au loc de mine, ori se grăbesc...

Da, da, și atunci când sunt mai puțin adormită aștept să mi se ceară scuze, sau să primesc un gest oarecare care să semene măcar cu stinghereală unei greșeli recunoscute.

Ei bine io zic să nu vă puneți în fața uităturii mele când așa ceva nu se întâmplă (sic!) pentru că uitătura mea ”arde”. Arde și sub lentilele ochelarilor. Ca urmarea acestei ”drăgălășenii”, primesc eu atunci marele compliment când apare câte unu care-mi zice: ”Nu v-am văzut!” :)

Păi să nu fiu eu bucuroasă de un așa mare compliment, ziceți și voi :p Câta mi-s și pentru unii sunt invizibilă :)

(Știu că așa ceva ați mai vizionat și la un video cu Pavarotti dar io vă zic că mi se întâmplă zilnic așa ceva, în tren, în magazine, în metrou ori pe stradă pur și simplu)

Vechiul prezent

Auto-reflecția, când n-o practicăm foarte des, ni se pare înjositoare și degradantă și atunci, încercăm s-o ocolim. Sau  o minimalizăm. Sau o amânăm. Dar spuneți cum altfel să avem o hartă a sănătății noastre mentale dacă cândva și undeva pe parcurs nu facem și curățenie? O anume curățenie. Mai adâncă. Mai sinceră. Cu garda jos. Fără orgolii.

În mitologie se spune că ”la începuturi” domneau nevinovăția și siguranța dar lucrurile s-au schimbat când a venit Zeul războiului și al conflictelor.  Începuturile, erau concentrate în Zeul Ianos, cel cu două fețe. Cu o față el privea trecutul, cu alta viitorul concomitent, ceea ce noi nu putem face. La oamenii de azi e altfel. Unii rămân mereu să contemple trecutul. Și rămân să facă numai asta. Pentru a ”scăpa” de această meteahnă, am învățat ca la începuturi să ne facem planuri, adică să privim ”doar spre viitor”. Nici această perspectivă nu e corectă. Privind spre trecut și apoi spre viitor, lucrurile se echilibrează. Înțelegem deci de ce planurile fără auto-reflecție  seamănă cu un dulap plin în care îngrămădim lucruri fără să le aranjăm, fără să mai eliminăm din ele. Ceva doldora, care la un moment dat ”dă pe afară”.

La praguri mai ales și noi ne apropiem vertiginos de unul, descoperim că avem un aprig conflict cu noi înșine. Dacă e mocnit, nici măcar nu-l sesizăm. Și unul dintre cele mai des întâlnite conflicte sunt între ”prezent” și ”vechiul prezent” adică între acțiune realității mereu transformatoare și derularea amintirilor în continuu care ne ocupă spațiul de trăiri (dacă îi permitem). Acele gânduri, acele amintiri specifice din trecutul nostru dar care le purtăm cu noi, le aducem în prezent și ne rănesc iar și iar. Sau din contră acele povești de succes personale, care au fost un eveniment fericit în propria viață și care a venit dintr-un noroc, o întâmplare și nu printr-un proces, o învățare, o cumulare și o continuare de factori.

Termenul se numește ruminație, o meditație nesfârșită pe aceiași temă. Poate repet dar că purtăm cu noi bagaje cu lucruri învechite ale întâmplărilor pline de sentimente, uneori cu sentimente atât de lichide că ne umezesc ochii și după mulți ani: nemulțumiri vechi, pică, uri ținute prea mult se transformă în resentimente.  Sau gânduri triste de neîmplinire, despre un destin care nu ne-a mai oferit oportunități așa facile pe care le-am trăit cândva.

Este esențial de a face anumite lucruri, de a vedea cum gândim, dacă repetăm așteptări, dacă fără acțiuni nu cumva am rămas încastrați în a privii numai trecutul. Dacă nu noi asupra noastră, atunci cine? Eu nu cred că e degradat. Și ceea ce este cel mai important poate este că trecutul se poate vindeca. Nu ușor dar nu e imposibil.

Aveți grijă deci de cât de des vă vine în minte vechiul prezent și țineți minte că lamentările lui, nu vă(ne) sunt de folos vă(ne) ocupă un timp prețios de a trăi.


 RUMINÁȚIE s. f. 1. ruminare, rumegat. 2. impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare, pe o singură temă; persistență a unor idei, planuri obsedante. (< fr. rumination, lat. ruminatio)

Ianus cel cu două fețe