Sineală

Orele matinale sunt momentele mele de meditație, rugăciune și gândire critică retrospectivă și, spun eu de idei noi... Așa că de (dis de) dimineața, am dat peste o veche fotografie, printre puținele făcute în facultate. Fotografia, care la mine are scris pe spate numele colegilor este din aprilie 1982 de la Vulcanii noroioși, Buzău: excursia noastră la terminarea cursului de îmbunătățiri funciare. Din lipsa fondurilor nu mai beneficiam de excursiile acelea fabuloase prin toate cramele țării, așa că ne-am mulțumit să poposim doar la Valea Călugărească la înapoiere, acolo unde era Institutul Național de Vinificație.

Și azi, după 43 de ani, am două gânduri în minte: Primul legat de faptul că nu prea am (avem) fotografii din anii facultății. Oricum, nu ca acum din cele făcute în toate momentele și toate ipostazele. Și de aceea, acest memento îmi stârnește amintiri prețioase și desigur celor ce se vor regăsi acolo multă bucurie.

 
Apoi uitându-mă la culorile alb-negru de la Vulcanii noroioși mi-am adus aminte de cuvântul ”sineală” folosit foarte mult de bunica mea. Asta era culoarea zonei, amestecată cu pământ și mirosind a sulf. Sineală, luată separat, este o anume nuanță de albastru uimitor, culoare care, mi-a stârnit mii de amintiri olfactive legată de spălatul rufelor și acele mici cuburi de albăstreală folosite la ”albitul” lenjeriilor. Hmmm! Nebăgate în seamă atunci, rămase în memorie pentru totdeauna, respir azi, în minte, odată cu formarea zgomotoșilor bulbuci noroioși (gazoși). Respir mai adânc. Iar mintea mă duce la odoarea de sulf sau de orice altceva care-ți lasă gust metalic în gură.
 

Sentimentul rămas e acela că ești și stai pe un organism viu...

sineálă (-éli), s. f. – Vopsea albastră, indigo. Bg., rus. sinilo, din sl. sini „negru” (Cihac, II, 336; Tiktin; Iordan, Dift., 82), cf. sein. – Der. sineli (var. sinili), vb. (a clăti rufele cu albăstreală); sineliu (var. siniliu), adj. (albăstriu).

 

 Cuburi cu sineală, albăstreală de rufe

Cameea, cizmulița din piele de șarpe și Securitatea comunistă

 

Semne de neuitare

 

Mi-am impus să îmi pun pe deget din nou acest inel ca semn de respect și ne-uitare. Uneori ca vremurile să nu se mai întoarcă, trebuie să nu uităm întâmplările și rostul lor.

 

189... Această camee din fotografie a fost primită de mama bunicii mele ca dar de nuntă. Era într-un set de 3: cercei și medalion. Montura din aur era sofisticată, cu niște cârcei de viță de vie iar cameea era prinsă în aur de patru gheruțe fine.

 

1926 - Străbunica mea, a transmis-o mai departe, la nuntă bunicii. Iar bunica, avea de gând să facă asta cu una din fiicele ei. Dar nu s-a mai putut.

 

1946 - Încetase războiul și familia mamei mele s-a reîntors de la Moeciu - locul lor de refugiu, în Ploieștiul bombardat. Casa noastră din Piața Anton, scăpase ca printr-o minune. Vis-a-vis erau două case făcute praf, două dealuri de moloz. Bunicul a plecat la servici, lucra ca CFR-ist și bunica s-a apucat de curățenie. Puținii bani de rezervă pe care-i mai aveau și care oricum se devalorizau, i-a ascuns în gheme mari, cât o minge de fotbal, făcute din șnururi de zdrențe pentru preșuri. 

 

Nu trecuseră două ore de la înapoierea lor și pe stradă s-au auzit împușcături. Mitralieră. Așa că lăsând ușa de la intrare așa cum era, descuiată, a apucat doar să-și ascundă cei 5 copii. Ascunzători ca vai de lume. Mama, la 5 ani era cea mică, și-și amintea cum o pufnea râsul sub pat, pentru că stăteau acolo înghesuiți și ei i se părea că e o joacă. Ba chiar îi gâdila  pe ceilalți. În curte, culcând poarta la pământ a intrat un soldat sovietic. Cel cu mitraliera. Căra un sac plin, s-a uitat prin curte, a spart toate geamurile casei într-un tir de mitralieră apoi s-a proptit în ușa de la ”camera de la drum”. Acolo era sufrageria bunicii. Ai mei nu mai răsuflau de frică. A înghesuit în sac ce a găsit prin vitrine, ceea ce apucase bunica să scoată din pivniță, adică obiectele de argint și evident tot ce nu era perisabil. A deschis sertarele și a luat bruma de bijuterii și ceasul de masă. Două gulere de blană din cuier. Bijuteriile, erau într-o cutiuță mică, adică un mic colier de perle, setul de camee și ceva cercei desperecheați, ai copiilor. Apoi a mai tras un tir lung de mitralieră pe peretele exterior al casei, ca și cum o însemnase și a plecat. Familia mea a mai stat o oră sub paturi. Doar bunica îndrăznise să se uite pe fereastră și să vadă spatele și uniforma soldatului care, ca un Moș Crăciun, căra sacul plin. Apoi cu teamă s-au ridicat de acolo și timpul a început să curgă, într-o relativă normalitate. În curte, bunica a găsit o cizmuliță din ”piele de șarpe” scăpată și cameea din medalionul în care nu fusese foarte bine strânsă în montura ei.

 

1966 - Au trecut anii și când eu, la rândul meu aveam patru - cinci ani, am tras cu urechea la poveștile pe care mama și bunica le spuneau când găteau împreună. Eram după ușă și trăgeam cu urechea la ceea ce păreau ”secrete” care nu trebuiau auzite de copiii mici și guralivi. Așa am aflat pentru prima dată de povestea cizmuliței din piele de șarpe și de cameea cu pricina. Tot atunci bunica mea decretase că aceea camee mi se cuvine mie, ca cea mai mică fiică, a celei mai mici fete și mama își imagina că până o să cresc, o să găsească ceva aur în așa fel ca bijuteria să fie purtabilă.

 

1986 - Am împlinit 25 de ani, terminasem facultatea, lucram de un an la fermă, undeva la sat și cadoul părinților mei, la aniversare a fost un inel frumos, montat cu o camee. Mama strânsese toate resturile de aur din tortițe uitate, adunase penițe ani de zile și cumpărase de la un coleg de servici,  2 grame dintr-o brățară adusă din Irak. Ploieștiul era plin de cei care lucrau în petrol în zona Irak, Iran. Atunci mi-a spus din nou povestea cameei care trecuse prin 4 generații de femei din familia noastră. Varianta oficială.

 

1987 - Am fost căutată la Ferma din Ciorani de un lucrător de la Securitate.Unul venit special de la Ploiești. Nu ajunsese în câmp după mine doar pentru că paznicul de zi, pierit de frică, îi spusese că nu se știe prin ce parte a fermei voi fi fost eu. Îmi lăsase o citație să mă prezint la Ploiești la Sediul Securității. Fără explicații. Toată lumea m-a privit suspect. Eu mă gândeam că sunt chemată cu probleme legate de recolta de legume. Mama, împrumutase ceva benzină și a venit să mă ia cu mașina de la Ciorani și să-mi spună întreaga tărășanie. Colegul de servici de la care ea cumpărase legal aurul, cu acte și chitanță, fusese pârât că face speculă și avea un proces „de ilicit”. Ce avea ilicitul (specula) cu Securitatea acelui timp și nu cu Milița nici azi nu am aflat logica? Oricum mama dăduse declarații la Sediul Securității de trei ori. Timpul/nopțile state acolo însumau mai mult de 36 de ore. Era o vreme când astfel de întâmplări nu se aflau instantaneu ca acum chiar dacă ne despărțea doar 40 de kilometri ( Ploiești - Ciorani). Ancheta, pentru cele 2 grame de aur se terminase prin hotărârea de confiscare a prejudiciului. Adică a inelului. Mama a decis că nu are rost să merg și eu la declarații așa că mi-a luat inelul și a mers ea să îl ”depună”. Ea figura ca proprietară a celor 2 grame deci ea îl și înapoia. Marele noroc și o adevărată întâmplare a fost că acolo, în sălile de așteptate ale anchetatorilor, a stat să le vină rândul, alături de bijutierul care îmi făcuse montura bijuteriei. Din brățara respectivă cumpăraseră 6 persoane câte o bucățică și-și făcuseră verighete, cerceluși pentru copii, toți la același bijutier. Un maestru în lucrat aurul, dumnealui, om în vârstă, calm, trecuse, cum spunea, lună de lună prin astfel de proceduri, menite să bage frica în oase. Și dumnealui i-a explicat mamei că nu e nevoie să dea tot inelul ci să restituie cele două grame de aur. Așa că mama, conspirativ, s-a reîntors cu bijutierul la atelier, au tăiat montura, au cântărit cele două grame și în jumătate de oră, au scăpat de anchetă. Mama a început să adune din nou stilouri chinezești, cu penițe din aur.

 

1990 - Am avut din nou inelul pe deget. Cu o montare mult mai simplă.

 

2025 - De la un timp inelul nu l-am mai purtat. Cameea e fragilă și inelul mi se părea că îmi e strâmt. La marile evenimente îl pun cu mare drag pe deget. Dar săptămâna acesta am decis să-l port din nou. Pentru că trebuie să-mi aduc aminte în fiecare clipă, văzându-l, toate simbolurile pe care le încorporează această camee. El nu mai are valoare materială ci doar una profund sentimentală, legată de simbolurile și valorile pe care le poartă, legată de vremuri tragice și de vremuri fericite. Și de modalități prin care eu să fac diferența între ele. Și mai ales cum leagă o bucățică de calcedonie sculptată, patru generații, 125 de ani, din care să învăț ceva, pregătindu-mă probabil să predau cameea celei de-a cincea generații.

.

Fleacuri stacojii

 Str Ion Scărlătescu (București) Compozitor

 

El era compozitor! Trebuie să ascultați ”Bagatela” cântată de Ion Voicu (o aveți în primul comentariu). Și nu, nu suntem rude.

Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern (adică un Rădulescu) mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu unele bine văzute, altele nu. Și aceste ”3 clanuri” nu sunt înrudiți. Și e bine să spun din ce ramură provin. Nu eram rudă (cu părere de rău) nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu.

Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș, hmmm! (asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei). Dulciuri și călătorii? Bifate amândouă. Înseamnă că de altundeva, mai din adânc vin „iubirea mea” necondiționată pentru brânzeturi, icre moi, măsline, și afumături. Plăcinte de tot felul! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții. 

 

Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferii femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă.

 

Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat”(stacojiu)! Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui are o carte ”Roșul ușor este rozul iluzor” așa că la lansarea cărții fiind noi în tema despre roșu am avut parte de multe ”înroșiri”. Cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.

 

Foto: Un/O Scărlătescu de București.

bagatelă, bagatele substantiv feminin

• 1. Lucru de mică importanță; obiect de mică valoare, neînsemnat.

  sinonime: fleac, nimic

 

 https://www.youtube.com/watch?v=fGF8LffuJ4U

Dimineață în plus

 

Piciorul îmi iese de sub pilotă,

mă eliberez de junghiurile din genunchi.

Îmi desprind pleoapele

și pică de acolo zdrențele unui vis, mai mult coșmar. 

 

Ca să mă ridic

trebuie să mă țin de cer

așa că mă înfig bine la marginea patului

cu gestul bâjbâit ca de când eram eu, patruped

cu miopia-mi, care cam pierde din câmpul vizual.

 

Îmi adun toată energia, 

ca pe un ghem.

Știu că există și pierderi:

pierd puterea,

câte o bucată de răbdare,

speranța se mai diluează

dar mai ales pierd prieteni.

Prietenii din inimă,  

se împrăștie,

ei, nu mă mai așteaptă.

mi-o iau înainte, nerăbdători.

 

Îndoi ligamentele,

câte zece exerciții pe fiecare parte,

articulațiile, le simt cum pocnesc 

cu un scrâșnet de mecanism ruginit pus, în mișcare.

Îmi aliniez vertebrele

mai ales, C5-a și D9, 

ele, trebuie înșurubate ca să funcționeze 

Îmi asamblez și motivațiile mele,

și nevoile.

 

Totul, îmi spun,

e să ajung să converg, 

eu, cu zona mea sacrală

știu că Sacrul schimbă totul, 

e rădăcina credinței mele că sunt încă un creator de lumi,

precum copacul care crește încă în mine, mlădițe noi 

din durerile mele vechi.

Și azi, a înflorit.

 

Atunci, mă ridic și umblu,

Bună dimineața!

 

O dimineață în plus! 

.

 

 

 

Calea întunecată și chepengul spre lumină

  Așa cum spune Nichita Stănescu sunt locuri în noi de o fertilitate nemaipomenită, acele cotloane ale inimii, goale care trebuie umplute altfel ”moartea va urca ca o coloană de mercur” să ne acapareze. O moarte a spiritului care nu e liber.

 

 

 În vremuri ca cele de azi, mă ajută experiențele pe care le-am avut când am mers pe calea întunecată. A bâjbâi în întuneric îți dă timp, un timp dilatat de angoasă care te face să te întrebi de tot și de toate și care nu îți oferă credibilitate. Uneori vorbești de întuneric, întunericul din tine ca de haos dar sunt două noțiuni diferite. Dacă vrei, ai timp să le deosebești. Te gândești că amândouă te obligă să-ți ieși din zona de confort și te înfricoșează. Oare ai putea rămâne veșnic acolo? Eu am întâlnit astfel de oameni. După mult timp mi-am dat seama că acel timp și loc, pe mine, m-au îmbogățit, m-au înțelepțit. Tocmai pentru că doar acolo am ajuns la granițele despre care mi-am făcut proiecții spunându-mi că ele  nu sunt sigure, nu sunt vizibile,  neștiind că există înaintare și unde poți presupune cum e mersul înapoi spre punctul inițial, rătăcirea, repetabilul sisific. 

Pari abandonat, dorești să fugi de lume, dorești să faci un pact ca să ieși la lumină. Și cel mai important este că în întuneric nu faci performanță, nici măcar nu te gândești la ea. Cred că înveți mai mult, mai dur și mai durabil în simplă stare de supraviețuire. Dar sigur dorești să se termine mai repede. Și nu e nerăbdarea care te îndeamnă să-ți ieși din limitele proprii, e nevoia acută de lumină, de claritate. Ceea ce am descoperit eu valoros este că doar acolo ești dispus să faci compromisuri sincere, respectate apoi o viață întreagă. E momentul când starea-ți plină de adrenalină (o putem numi și panică) dacă e la nivel maxim, sau doar lipsa de confort psihic dacă e mai atenuată, vine spre tine sub forme necunoscute pentru a-ți testa limitele. Să investighezi zone ale mentalității, ale judecăților de valoare proprii și mai ales foarte puțin explorate, dau vieții tale (mele) consistență și originalitate, îți (îmi) trasează scopul. Ascunși în întunericul din noi, în umbră, nici negocierea nu durează mult căci cu îngrijorarea în spate, înțelegerile sunt predispuse la acceptare imediată. Eu numesc acest loc din 'năuntru, o nouă inteligență a dedesubtului căci are voluptatea penumbrei și mai ales are inexplicabilul a acelui ceva, neinventat încă. Adică, o lipsă a trucurilor pe care șmecheri ni le oferim îmbrăcând frumos experiența în norme sociale. 

Ați simțit vreodată aceste momente de dislocare, în care  nu te sperie consecințele, responsabilitățile, apartenența? Care îți răstoarnă schema tapiseriei din care faci parte, formând un nou model? Unic, splendid. E asemănător cu momentul înfloririi care nu are loc dacă înauntru nu s-a format embrionul ce conține chiar și sămânța. E momentul când înțelegi că drumul pe care mergi nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Și eu, chiar mă înspăimânt de cei care nu au avut astfel de experiențe, se feresc sau nu vor să știe de ele.

Sunt un om viu - Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui..
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.).

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!.
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:.

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi..

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!.

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

*

Fotografia este din Israel, din orășelul numit Akka, un orășel medieval, vizitat de mine de câteva ori. Aici cândva acum aprox 150 de ani se întâmplau multe povești triste și de o cruzime inimaginabilă. Aleg să vă spun una frumoasă, care are în centru multe flori.

Se spune că Prizonierul aflat în închisoare din imagine, chiar în această cameră, tânjea să fie eliberat, tânjea după locurile natale, El, fiind în exil forțat. Geamul modern a fost adăugat probabil după 2010, la prima mea vizită, acum 20 de ani, încă nu exista. Interiorul nu era mobilat, podeau și zidurile de piatră, frigul chiar la malul mării era tulburător tăios și condițiile erau teribile. De fapt, închisoarea, una cu regim foarte aspru în întregul Imperiu Otoman era considerată cel mai crunt loc din Asia Mică, într-un oraș garnizoană plin tot timpul de epidemii, sărăcie, sărăcime și criminalitate. Un proverb al acelor vremuri spunea că și păsărea dacă trece în zbor pe deasupra Akka-i, cădea secerată din zborul ei de miasmele acelui loc.

Toate acestea contrastau flagrant cu Mesajul adus de acest Prizonier Special, un mesaj plin de lumină și pace, într-o vreme a luptelor și neajunsurilor de orice fel. Până la urmă cuvinte în favoarea păcii pot fi cuvinte periculoase mereu jinduite de oameni.

Cei care veneau, călătorind pe cămile, caravane sau cai, luni de zile, străbătând imperii, deșerturi și trecând prin primejdii nenumărate știau de iubirea nemaipomenită a Lui pentru flori. Știau și că odată ajunși la destinație, nu vor putea să-L viziteze. Dar dacă vor merge pe malul Mediteranei, undeva într-un loc înălțat, căci Akka e un oraș port, atunci vor putea să-I zărească silueta, și momentul când cu o năframă albă le făcea semne de prietenie. Călătoreau luni de zile pentru acest gest mic, pentru bucuria de a fi contemporani și în prezența Sa. Acești călători, care nu aveau uneori bani să înnopteze la un caravanserai, cultivau de-a lungul călătoriei câțiva bulbi de narcise. Pentru ca de acolo de la fereastră, Cel iubit și respectat de ei să poată vedea un pic de frumos, ceva verde. Mă gândesc că uneori miresmele, au căi foarte subtile de a ajunge la creierul nostru. În 1868, pentru a intra în vegetație bulbii erau puși nu în pământ ci în jumătăți de pepeni. și purtați așa, în caravane sau călare pe cămile în fiecare clipă a drumului. Jumătăți de pepeni de unde acești bulbi încolțeau, luându-și nutrienții până la înflorire iar cei care călătoreau îngrijeau mica grădină știind exact momentul când trebuiau plantați astfel ca florile să fie în culmea înfloririi în zilele de sfârșit a călătoriei lor. Nici mai devreme nici mai târziu.

Este una din nenumăratele povești despre Baháʼu'lláh (1817 - 1892)

 

 

Reîntoarcerea cu parfum de întrebări

Cel mai mult, la întâlnirile cu foștii colegi de facultate, foștii colegi de servici îmi plac acele ”cuvinte cheie” care ascund întâmplări vechi numai de noi știute și care ne leagă. De exemplu dacă bunilor mei prieteni horticultori care urmăresc această pagină le-aș spune ”dudul lui Puiu” sau ”examenul de fizică și meteorologie” le-aș trezii o grămadă de amintiri care i-ar năpădi o zi întreagă. Aseară am descoperit câteva amintiri scrise după întâlnirea de acum un an la revederea de 35 de ani de la terminarea facultății. Le pun aici, cu intenția de a le completa. Nu mă bateți la cap că nu știu când...

 

 

Reîntoarcerea cu parfum de întrebări

De fiecare dată privesc plină de curiozitate, întâlnirile cu vechii amici. Momentul când rememorăm micile noastre aventuri și felul cum ne raportăm la ele acum. Felul cum mi-au rămas în memorie a mea și a noastră, prilejuiesc multe momente de reflecție. Zâmbete și mirări. Păi nu a fost așa! Stai să-ți zic eu de fapt cum s-a petrecut ... Și atunci afli o poveste nouă, dintr-o întâmplare vechie. Ce rol ai jucat tu, ți se revelează chiar acum. Doi oameni povestind aceiași lucru, spun de fapt două întâmplări diferite. Exact asta s-a întâmplat ieri, la reîntâlnirea de la terminarea Facultății. Sărbătorim 35 de ani de atunci.

Pentru mine, care am ieșit din branșă de mai bine de 20 de ani, acest lucru este un fel de reîntoarcere cu parfum de întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă ...? Dar cel mai interesant lucru dacă reflectezi, este cum tragi de ”ața” unei amintiri și cum altele mai apoi se agață să dezlege alte povestiri vechi și noi deopotrivă. Enumerarea mentală a aripilor unor povești, altele decât ale celorlalți, cred că este foarte importantă în a te reîntâlni pe tine cel de demult în cel care ești acum. Plină de bucuria nostalgiei.

Și după ce le povestești altora, descoperi cum se înșiră ca mărgelele răspunsurile și amintirile lor care-ți sar în întâmpinare. Te întrebi, de ce întâmplarea asta și nu altele? De ce ele au săpat în creierul tău șanțuri mai adânci, de ce mai apoi cine știe când, în acești ultimi 35 de ani au fost accesate mai des? Toate țin de greșelile tale, de experiențele tale și de ce nu, de ce anume vrei să ”donezi” memoriei colective, memoriei vii, a grupului din care faci parte.

În discursul meu povesteam de viața mea de ”navetist perpetuu” la București și faptul că la un moment dat, când trec prin dreptul Institutului Meteorologic de la Băneasa, mi se răscolește stomacul, și-mi aduc aminte de câte ori am făcut drum pe jos din cauza delegațiilor prezidențiale care întrerupeau cu orele, circulația până la și dinspre Otopeni. Și cum la final, eram blegită de soare și mă frigeau picioarele în tenișii transpirați de cei 8 km de mers pe jos. Dacă întârziam prea mult se închidea cantina așa că nevoia ne făcea să ne înviorăm pe ultima partea a traseului, adică tot Bulevardul Expoziției. Cum delegațiile și musafiri externi erau săptămânal iar noi avem practici lungi în zona Băneasa, nu ne era ușor. Se pare că numai eu îmi aduceam aminte de așa ceva ca de ceva neplăcut, alții savurau drumul și discuțiile și suportau căldura mai ușor. Mai erau și securiștii. Ei ieșeau mai mereu când nici nu te așteptai de prin boscheți, așa că de-a lungul porțiunii de la Băneasa până la Casa Scânteii (Presei Libere) oricât îți venea să înjuri, te cenzurai.

La o festivitate de început de an universitar, probabil în 1983 am avut onoarea unei ”vizită de lucru la cel mai mare nivel” și de un discurs mereu înălțător, cu ovații. Atunci s-au pus pomi din livada super-intensivă (4 meri Golden) în ghivece mari și i-au îngropat chiar la capătul pe unde trecea delegația. Pomi doldora cu mere nu au mai putut fi replantați înapoi. Printre rânduri s-a plantat spanac, irigat zi și noapte să răsară într-o săptămână. Am reținut asta pentru că eu am fost una dintre cele care l-au semănat. Manual. O tactică specială, ca să nu-i trăsnească prin minte nici unui înalt personaj politic să calce mai departe de aleea asfaltată proaspăt.

Spuse zeci de ani mai târziu, peripețiile din anii studenției au așa un aer aventuros sau palpitant! Și nu îmi dau seama dar în poveștile mele, mi se pare că eram nemulțumiți tot timpul dar de fapt am experimentat o stare contrară. Eram tumultoși. Eram foarte veseli, vociferam tot timpul, cântam des și eram mereu doritori de a mai face ceva kilometrii până la Arcul de Triumf și renumita cârciumă a timpului sau chiar până la Piața Romană de unde ne întorceam în miez de noapte, pe jos. Și nu, nu ne îmbătam. Motivul era simplu nu cred și nu știu să fi avut chiar atâția bani.

Eram în anul final când s-a descoperit în fișa mea matricolă că nu-mi refăcusem ceva zile de practică agricolă din al doilea an. Era un motiv serios și nu mi s-ar fi permis să intru în examenele finale. Sigur că era acolo pus bine certificatul medical (fusesem suspectă de holeră adusă în Ploiești, din Tulcea, de nimeni altul decât de Ivan Pațaichin și ajunsesem pentru câteva zile în carantină, chiar la Voila). Nu contase că problema aceasta mă scutise toată toamna respectivă de practică. Atunci nu erau permise absențele de nici un fel așa că acea practică trebuia refăcută obligatoriu. Așa am ajuns eu ca munca practică de mecanizare să mi se transforme după aprobări și parafări, în practică de vinificație. Timp de 2 luni, am mers după orarul obișnuit, în clădirea separată a catedrei de vinificație, să spăl sticle. Eram în 1984 și eu spălam sticle dintr-un depozit în care nu se mai umblase de la cutremurul din 77. Vă imaginați câte sticle? Un munte întreg de sticle care trebuia mai târziu umplute. Ah da, și mai aveam de călcat fețe de masă lungi, cele pentru ședințele de partid sau ședințele studențești, din mătase roșie și toate drapelele tricolore ce se puneau la sărbători în lungul zidului clădirilor campusului universitar. Mă simțeam ca o Cenușăreasă când maștera îi dăduse treburi chiar în ziua balului. Vă aduceți aminte de sârma cu pămătuf cu care se spălau sticlele pe interior? Eu trebuia să zgâmâi și să elimin molozul depus la exterior și drojdia pietrificată interior, stratificată acolo, de 7 ani. Mâinile mele stăteau la înmuiat într-un amestec de sodă (detergenții pe care-i cunoaștem azi, nu apăruseră) și nu arătau prea grozav după două trei ore de tratament. Când mă înapoiam la cămin eram totuși ”invidiată” că mi se încredințase cheia de la cramă și mai ales de la colecția de vinuri și că intrasem în acel Rai al viticultorilor. Știți că o cramă are o relație specială cu praful depus pe sticle, așa că eram văzută ca un fel de Sf Petru al sticlelor goale. Iar sticlele nu erau pur și simplu ”curățate„ ci curate de luceau în soare și scârțâiau când treceai degetul peste ele. Avantaj? Păi mi s-a încheiat media anului II, în cele din urmă. Și pentru că s-a întâmplat să fac și niște cafele unor musafiri străini veniți în schimb de experiență, ei da, am băut chiar și eu un pahar (păhărel cât degetarul evident) din cel mai bun coniac din viața mea, unul care fusese adăugat acolo exact în anul nașterii mele. Dar călcatul și spălatul sticlelor, două munci făcute atunci în exces, sunt activități de care nu mai vreau să aud nici azi.

Voi cum ați petrecut foamea din cămin, în timpul sesiunilor! Asta nu ținea nicidecum de rații și de timpurile lipsurilor de demult. Îmi aduc aminte că pe geamul căminului (camera 304), într-o sesiune de iarnă cu drumuri înzăpezite, trona un borcan cu icre neprelucrate. Parcă văd. Într-un borcănel de iaurt umplut doar pe jumătate erau puse cu sare și înghețate niște chestii maronii. Fiind sesiune nu reușisem să mergem acasă pentru a aduce rezerve. S-a dovedit că singurul lucru comestibil, pe la unsprezece noaptea, într-una din zilele sesiunii, rămăsese acest borcan. Ultima noastră speranță. Așadar, noi 4, căci aveam încă 3 colege de cameră, am făcut socoteala: pâine aveam, ulei, o sticlă întreagă adusă de acasă din rație, sare de lămâie era. Lămâile, când erau, erau un vis frumos pe care îl păstram pentru ceai. O ceapă, desigur asta găseam în vecini!

”- Aveam nevoie de o ceapă!”, s-a dat strigarea pe hol. Ceapa mare și frumoasă a sosit, alături de proprietăreasă care aștepta și ea în schimb o feliuță de pâine cu minunatele icre. Oricum icrele erau și așa prea puține pentru noi 4 dar acum se adăugau încet și alți pofticioși, atrași de strigătul de pe hol. Toată lumea avea seara cel puțin un sfertul de pâine negră în plus, cu care ne întorceam de la cantină. ”Pâine în sos de limbă”, glumeam noi când ne apuca foamea și o ronțăiam. Dar acum pentru că deja ne pregăteam de ”festin”, a venit din vecini și un supliment, un borcan cu untură. Untura pe pâine cerea o a doua ceapă. Acum vă întreb, ați frecat vre-odată pâine neagră, cu ulei și cu ceapă adăugând și cele câteva icre care dădeau produsului doar mirosul? Nu la mixer ci așa gospodărește, cu furculița? Și mai ales puteți să credeți că așa ceva te făcea să salivezi de plăcere? Acel amalgam colorat cam dubios, aveau probabil 5 % icre. Dar totul pus pe pâine prăjită era considerat trufanda. Când maglavaisul acela a fost gata, camera era deja plină de lume. În castronul din dotare era deajuns să ne potolim tensiunea care ne rodea stomacul în timpul sesiunilor. Până la urmă era o foame nervoasă. Dezbaterile nu mai erau legate de materiile de examen. ”Pasta” obținută era considerată mi-nu-na-tă, măiestria amestecului, lăudată, conținutul aplaudat! De fapt împărțită la toți cei dornici de ”icre”, nici nu era multă. O mâncam tacticos, elegant, mirosind-o ca un câine pavlovian, lângă cănile mari pline de ceai negru, fierbinte. Ceaiul ne trezise și acum deja nu mai știam dacă ora era târzie sau foarte matinală însă devenise perfectă pentru un intermezzo, în materiile de examen. Așa că a apărut ca din senin și un om cu chitară.

Poza, ea e cea de pe diplomă pentru că nu am prea multe fotografii din vremea aceea.

 

 

Ce îi datorăm lui Jo Van Gogh

 

În imagine este Johanna (Jo) Van Gogh. Ea s-a căsătorit cu Theo Van Gogh la 27 de ani. 

 

 

Viața ei părea să se îndrepte spre stabilitate, dar aceasta nu avea să dureze mult. Theo, negustor de artă și fratele pictorului Vincent Van Gogh, suferea deja de sifilis terminal. Deși relația lor a fost plină de dragoste și speranță de a întemeia o familie, fericirea lor a fost de scurtă durată. 

 

În 1890, Vincent s-a sinucis lăsând o familia devastată de durere și la doar 6 luni după această tragedie Theo, moare și el, lăsându-o pe Jo văduvă cu un copil mic de crescut. Pe lângă durerea, Jo moștenește ceva ce cu greu ar fi putut fi gestionat, adică 400 de picturi ale lui Vincent, un artist considerat fără valoare în timpul vieții. La acea vreme, Van Gogh vânduse doar trei tablouri și era privit ca un pictor mediocru, aproape necunoscut în lumea artei. 

 

Jo nu renunță și în loc să privească acele picturi ca pe o povară, ea le-a văzut ca pe o oportunitate de a împărtăși talentul lui Vincent cu lumea. S-a mutat din Paris, într-un sat din Olanda, unde și-a transformat casa într-o pensiune pentru a se întreține financiar. Dar dincolo de nevoile sale practice, Jo a decis că misiunea ei este să redea munca cumnatului ei. Așa că s-a dedicat conservării și organizării picturilor lui Vincent. În plus a început să organizeze mici expoziții și mai ales să facă cunoscute corespondența între cei doi frați. Scrisorile nu doar că au documentat relația dintre cei doi frați, dar au dezvăluit și pasiunea, lupta și agitația emoțională îndurată de Vincent. Aceste scrieri au arătat lumii o latură mult mai umană și complexă a lui Van Gogh, ceva ce nu fusese cunoscut până la aceea dată.

 

Momentul de cotitură în viața lui Jo a venit în 1905 când a organizat o retrospectivă a lucrărilor lui Van Gogh, la Paris. Această expoziție a fost un succes răsunător, captivând atenția colecționarilor, muzeelor și criticilor de artă. Mai departe, munca lui Vincent a început să fie recunoscută și apreciată la nivel mondial.  Figura geniului neînțeles a început să prindă contur iar Van Gogh a trecut de la faza de pictor ignorat la una dintre cele mai influente figuri din istoria artei. Și dacă azi știm cine este Vincent Van Gogh o datorăm Johannei Van Gogh căci fără munca ei neobosită, poate nu am fi cunoscut niciodată magnitudinea geniului lui Van Gogh.

 

.