Micorize

 În natură există foarte multe relații de simbioză între diferite organisme. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute este cea dintre furnici și afide. Afidele sunt păduchii de frunze, acele insecte translucide verzui sau închise la culoare. Afidele sug seva plantei și secreta un lichid dulce, foarte apreciat de furnici. Acestea din urmă urcă pe plante și culeg aceste picături de pe spatele afidelor. Furnicile își câștigă hrana, iar afidele obțin protecție. Furnicile devin foarte agresive cu orice fel de prădător al afidelor. În cazul plantelor este cunoscuta relația de simbioză dintre anumite specii de ciuperci și rădăcinile plantelor. Această simbioză este cunoscută sub numele de micoriza. ,,Mico-" se referă la ciuperci, iar ,,-riză" se refera la rădăcini, la rizosferă.

Ciupercile, ca să trăiască și să se dezvolte, au nevoie de substanțe organice. Nefiind capabile să își facă singure fotosinteza, nu pot produce aceste substanțe. În schimb, au o foarte bună capacitate de absorbție a mineralelor din sol. Plantele, în schimb, au posibilitatea de a face fotosinteză. Astfel, ele transforma mineralele în substanțe organice, de care au nevoie în toate procesele necesare supraviețuirii, dezvoltării, înmulțirii. În schimb, plantele au o posibilitate limitată de a extrage minerale din sol. Rădăcinile plantelor au un ritm limitat de creștere și de absorbție. În aceste condiții, se realizează simbioza între cele doua elemente: plante și ciuperci. Cele din urma vin cu mineralele din sol, iar primele (plantele) vin cu substanțele organice, care hrănesc ciupercile. Ciupercile micorizatoare nu consumă cantități mari de substanțe organice. Planta oferă foarte puțin și primește în schimb foarte mult.

Tipuri de micorize

Ectomicorizele (stanga, cu albastru) si endomicorizele (dreapta, cu roz).

Micorizele sunt de doua tipuri: ectomicorize si endomicorize (arbusculare). Ectomicorizele învelesc vârfurile rădăcinilor cu o manta formată din hife care adera intim la suprafața rădăcinii. În interiorul rădăcinii, ectomicorizele formează o așa numită plasă Hartig. Aceasta se dezvoltă numai în spațiile intercelulare. Cu alte cuvinte, ecto-micorizele nu ajung în interiorul celulelor rădăcinii, ci doar le înconjoară. Endomicorizele nu colonizează vârfurile rădăcinilor, ci doar zonele mai bătrâne, mai groase. Hifele acestora pornesc dintr-un spor al ciupercii. La suprafața rădăcinii, se formează un hifopodium. Acesta este format din celule aplatizate, având rol de fixare și absorbție. Mai departe, endomicorizele populează rădăcina atât intercelular, cât și intra-celular. Totul culminează cu formarea unor rețele în interiorul celulelor rădăcinii. Aceste rețele se numesc arbuscule (datorita faptului că seamănă cu niște arbori). Prin aceste arbuscule, celulele plantei primesc hrană direct în interior, acolo un de este nevoie de ea.

Bineînțeles, cele mai eficiente micorize sunt endomicorizele. Ele populează porțiunile mai bătrâne ale rădăcinii, unde aceasta nu mai face absorbție. În plus, endomicorizele pătrund în interiorul celulelor, ducând mineralele exact acolo unde este nevoie de ele. Cu ajutorul endo- micorizelor, plantele își măresc subtanțial capacitatea de absorbție a mineralelor din sol. Endo-micorizele se dezvolta rapid și creează o rețea foarte mare de absorbție în substratul de creștere.

Amaretto - Tablouri, trufe și biscuiți

 O poveste cu tablouri, ciocolată și biscuiți

Povestea aceasta este una dintre acele istorioare care au farmec pentru că sunt la jumătatea distanței dintre realitate și legendă. Ea își are rădăcinile în secolul al XVI-lea, când, în 1525, artistul Bernardino Luini, discipolul lui Leonardo Da Vinci, a fost însărcinat să picteze o frescă înfățișând Adorarea Madonei de către Magi pentru Sanctuarul Beata Vergine dei Miracoli din orașul Saronno, unde se mai păstrează și azi.

Bernardino Luini s-a îndrăgostit de o frumoasa hangiță. Se spune că era o tânără văduvă care îl găzduia. Așa că a ales-o ca model, pentru a o portretiza pe Madona.

Onorantă propunere. Pentru a-i mulțumi, tânăra i-a preparat și oferit un lichior de culoarea chihlimbarului făcut din zahăr ars și migdale amare. Văduva a creat această băutură specială prin înmuierea migdalelor cultivate local, în țuică.

Amaretto/Amaretti

Băutura a fost atât de apreciată încât s-a răspândit rapid și a devenit, timp de cinci secole, una dintre cele mai băute licori (lichioruri) din lume. Aroma principală este cea de migdale amare dar e combinată cu note dulci de cireșe conservate, stafide și mirodenii orientale fine. Pe lângă nota predominanta de migdale își face drum în acestă combinație și caisa (sau sâmburii de caise care și ei se numesc armellini) urmată de arome de cireșe și vanilie. O băutură, rafinată, dulce, subtilă.

Și acum ajungem la biscuiții ”Amaretti”. Legenda, o altă legendă evident, spune că ei au apărut în 1718, când un cuplu de tineri au pregătit niște produse de patiserie cu zahăr, albuș de ou și migdale (cam ca niște pricomigdale zic eu) în dar cardinalului de Milano care a venit în pelerinaj la Sanctuarul Madonei din Saronno. De data aceasta legătura dintre ”biscotti amaretti di Saronno” și familia Lazzaroni este reală și concretă. Ei s-au mutat în Saronno la
începutul anilor 1700 și au devenit păstrătorii rețetei care a făcut ca acești biscuiți să fie unici și faimoși în întreaga lume.

Noi le știm sub denumirea de pricomigdale dar italienii nu vor recunoaște în veci așa ceva. Și drept încheiere vă doresc să gustați zilele acestea niște ciocolata sau „trufele amaretto” care au în combinație vanilia, migdalele și cireșe. Secole întregi acestea au fost ceea ce e azi ciocolata Dubai sau și mai și.

Tabloul cu pricina, cu hangița frumușică în mijloc.

 

Onfim și caricaturile sale

 

 Cei mai mulți dintre noi au auzit despre papirusurile egiptene antice și despre tăblițele de lut babiloniene, dar nu atât de mulți oameni sunt familiarizați cu scrisul pe scoarță de copac. Salcie mesteacăn. Toate acestea au fost înlocuite cu pielea, pânza și mai târziu hârtia. 

 În solul argilos din Novgorod sau descoperit câteva „manuscrise” din scoarță de mesteacăn foarte bine păstrate. Dar ele nu sunt cele  mai vechi manuscrise. Acestea au fost descoperite în Afganistan din sec I d. Hr. Dar referire la scrierea pe scoarță de mesteacăn se face chiar și în documentele sanscrite. Azi, scoarța de mesteacăn se folosește în Himalaia pentru a transcrie mantre și rugăciuni la templele din Nepal și India.

În Europa s-au păstrat scrieri în ”alfabetul copacului” (Irlanda). Legendele spun că a fost inventat de Ogma care i-a scris lui Lugh (Cartea Ballymote) o interdicție pe scoarța de mesteacăn. Prima literă din acest alfabet al lui Ogham este „beith”, iar „beithe” înseamnă mesteacăn.

Cele mai faimoase sunt documentele din Veliky Novgorod (Novgorod cel Mare) și  datează cam din anii 1200. Sunt faimoase pentru că primele găsite aparțin unui băiețel cam de 8 ani, pe nume Onfim. Sunt 17 documente, 12 au ilustrații  (caricaturi sau desene) și 5 doar cu texte.

Începând cu 1951 cercetătorii au descoperit peste 1000 de astfel de bucăți de scoarță. În majoritate texte de afaceri cu grâne dar și scrieri obscene sau scrisori familiale. Ele se numesc ”beresta” și știința a devenit ”berestologie”. Alături de fâșiile de mesteacăn s-au găsit și peste 200 de stilouri, fier, os, bronz. Numărul mare de scrieri arată că zona avea o rată ridicată de alfabetizare în rândul populației la acea vreme.

Unul din desenele lui Onfim este un cavaler pe un cal, cu numele lui Onfim scris lângă el, înjunghiind pe cineva cu o lance, oamenii de știință speculează că Onfim s-a imaginat ca fiind cavalerul. Scrierile sunt în mod clar, exerciții de învățare. El a exersat alfabetul, repetarea silabelor și scrierea psalmilor, texte care probabil îi erau familiare. Scrierea lui include fraze precum „Doamne, ajută-l pe robul tău Onfim” și fragmente din Psalmii 6:2 și 27:3.

Exercițiile de teme ale lui Onfim și „Sunt o fiară sălbatică”, c.  1260 . 

Ilustrațiile lui Onfim includ imagini cu cavaleri, cai, săgeți și inamici uciși. O imagine, „un portret al lui însuși, deghizat într-un animal fantastic”. Acesta este reprezentat ca o fiară cu un gât lung, urechi ascuțite și o coadă ondulată. Fiara are o săgeată cu pene în gură, fie vărsă foc; Desenul are și o legendă: „Sunt o fiară sălbatică” 

Un alt document spune „Salutări de la Onfim lui Danilo”, probabil un prieten sau coleg de clasă cu Onfim).  Numărul degetelor de pe mâinile oamenilor din imagine variază de la trei la opt; Onfim încă nu a învățat să  numere. Un alt desen îl caricaturizează pe unul din profesorii săi. Onfim a scris în alfabetul chirilic.

***   

Ultima data scoarță de mesteacăn a fost folosită pentru corespondență în secolul al XX-lea. Era folosită de victimele represiunilor regimului stalinist sovietic și erau scrisori din Gulag (Siberia). Exemple cu aceste scrisori ale victimelor letone ale regimului sovietic sunt incluse în lista patrimoniului UNESCO „Memoria lumii”.

 

Statuia lui Onfim ( Novgorod)

Fragmente de sul de scoarță de mesteacăn Gandhara ( c.  secolul I )
 Manuscrisele din Vestul Afganistanului au ajuns în  British Library. Ele sunt sub formă de suluri, foarte fragile și deja deteriorate. Constau din suluri suprapuse, lungi de câți va centimetrii, care fuseseră lipite împreună pentru a forma suluri mai lungi. Un fir cusut prin margini a ajutat să le țină împreună. Textul a fost scris cu cerneală neagră. Textele au fost probabil compilate de secta Dharmaguptaka și probabil „reprezintă o fracțiune aleatorie, din textele sacre ale mănăstiri din Nagarāhāra (oraș antic cunoscut și ca Dyonisopolis). Starea sulurilor indică faptul că acestea erau deja în stare proastă în momentul în care au fost depozitate în borcanele de lut și de aceea au primit o înmormântare rituală, la fel ca textele evreiești stocate într-o   genizah  (spațiu sacru pentru depozitarea cărților sfinte uzate).

 

^sursa: 

 

 ^{https://archaeolog.ru/ru/press/articles/o-nakhodke-novoy-berestyanoy-gramoty-v-velikom-novgorode?fbclid=IwAR2c_mw6iCrltzJ08nTTo9nqI_pidLUoHZB1baNA_PS9VT73wBPZprgkilw}

Kodo - calea filosofică a parfumului

 

Știați că în timpul ceremonialului ceaiului se poate adaugă și cel al privitului florilor. Sunt renumite aranjamentele cu zorele sau maci, flori care se deschid delicat în preajma unei cești de ceai? Sunt folosite flori efemere. 

 

Dar pe lângă cunoscută ceremonie a privitului și a gustatului mai există un alt ceremonial care se concentrează pe miros:

 

Ceremonialul ”Kodo” al mirositului de tămâie (Calea parfumului).

 

Povestea spune că totul a început când un buștean din arborele de tămâie (lemnul de agar - aloeswood) ajunge pe apă, într-o insulă japoneză și localnicii îi ard simțindu-se atrași de parfumul acestuia. 

 

....A durat peste 1000 de ani ca acest obicei de ”a arde tămâie„ să se rafineze și să devină simbol, pasiune și artă. Arta mirositului a jucat un rol important în lumea aristocratică japoneză și chineză. Războinicii își purificau trupul și mintea înaintea luptelor, cu Kodo. Se spune că practicând arta mirositului de tămâie te vindeci de singurătatea și îți ascute simțurile....

 

Arborele de tămâie, de scorțișoară, de cuișoare, paciuli și alte plante sunt folosite în arta parfumării prin ardere.... în diverse zone ale lumii...

 

foto Arborele de tămâie Boswellia Sacra, producător de rășina și florile din arborele de tămâie.

 

PS: Pentru ploieșteni special, există 3 arbori de tămâie, în parcul Bucov, nu știu dacă înfloresc dar sunt chiar la intrare așa că este greu să-i ratați.

 

 

Parfumurile au jucat un rol important la curtea Imperială a Japoniei în perioada Heian (Povestea lui Genji de Tosa Mitsuoki, 1617–91.)

 

 

https://en.wikipedia.org/wiki/K%C5%8Dd%C5%8D?fbclid=IwAR2oA_GCZd36fKMIb_tK1mpvn9A4Alwfk4Ur-3ST1C85V882kIVgKeOJIlw

Scorușul

 

Scorușul sau Sorbul (Sorbus domestica & sp.) este un arbore, arbust cu fructe roșii sau negre din familia Rosacee. 

 

La noi este pe cale de dispariție dar a fost recultivat pentru proprietățile sale excepționale. Se consumă fructele la supracoacere (la fel ca porumbele); ele sunt recunoscute ca având cantități mari de antioxidanți. Una din specii, nouă, cea cu fructe negre este cunoscută și ca aronia (leacul minune pentru cancer). 

 

Scorușul este un copac foarte vechi, fiind citat în Talmud și surse babiloniene. În Grecia Antică fructele se tăiau în două și se puneau la murat după care se consumau. Se pare că este citat în Banchetul lui Platon. Legendele, combinate cu rezistența extremă la ger a acestui copac și vechimea lui, l-au făcut să fie considerat un copac cu proprietăți mistice puternice în toate lumea.

 

Fiecare țară are povești și legende despre fructele sale frumos colorate. Lemnul este dens iar fructele sunt pline de taninuri folosite la colorare vegetală. Jeleul de scoruș, în Anglia este folosit în mod tradițional însoțind vânatul iar  fructele aromatizează vinul dar în special berea. Rachiul austriac și vodka poloneză din scorușe sunt  delicatese.

 

Fructul conține o cantitate mare de acid ascorbic. El are și acid parascorbic (știți substanța aceea care ne ”pungește gura”). Aceasta din urmă provoacă indigestie și poate duce la afectarea rinichilor de aceea pentru consumul fructelor e nevoie de coacere și de tratare termică îndelungată pentru ca ele să devină comestibile. De aceea colectarea lor se face doar la supracoacere,  după primul îngheț.

 

În mitologia nordică arbustului i se mai spune și   „mântuirea lui Thor”, deoarece Thor s-a salvat cândva agățându-se de el.

 

Irlandezii au o poveste despre Grainne. Aceasta  respinsese marea căpetenie  a țării și fuge alături de iubitul ei să se refugiază într-o pădure fermecată. Uriașul Searbhan, paznicul pădurii îi primește cu condiția să nu se atingă de scoruș, copacul magic. Dar cum Grainne era însărcinată și fructele copacului apetisante, ea a încălcat promisiunea. Acest lucru i-a dat puteri magice cu care a învins până la urmă toate greutățile.

Scorușul are o întreagă tradiție legată de magie.Este numit ”arborele călătorului” pentru că  îi ajută pe drumeți să nu se piardă. Ba mai mult era cel care alunga vrăjitoarele rele sau magia neagră. Din această cauză, chiar și în epoca victoriană toate casele aveau plantat câte un scoruș, la poarta. 

 

Potrivit naturaliștilor excrementele păsărilor conțin adesea semințe de scoruș și, dacă acestea aterizează pe copaci mari, în scorburi sau pe frunziș bogat care putrezește (în general pe stejari și arțari) ele pot încolți formând o plantă epifită. Plantele epifite sunt plante care trăiesc fixate pe alte plante, fără să le paraziteze. De aceea scorușul este numit și ”copac zburător”. Mai ales acești copaci erau căutați de vindecători pentru că erau talismane bune pentru  îndepărtarea cotra-farmecelor.

 

E numit și ”arborele portal”. Se spune despre el că are rădăcinile în lumea de dincolo și coroana în lumea umană. El este arborele din ”prag„. Un talisman de scoruș te ajută să reușești în călătoriile periculoase. Marinarii englezi îl purtau ca medalioan pentru o întoarcere norocoasă. La începutul verii (la Sânziene) fiecare sătean își împodobea intrarea casei cu o ramură de scoruș deasupra tocului pentru protecție.

 

 

Acesta este stema unui orășel din Finlanda care are in jur o pădure de scoruși. Orășelul se numește Pihlajavesi

 

Schimbații

Irlanda este o țară bogată în legende. Are un folclor abundent, de cele mai multe ori amuzant care a fost prea puternic exploatat datorită benzilor desenate și mai ales a romanelor fanteziste medievale.

Povestea de azi este una tristă despre copiii de zâne, pe care acestea îi schimbă cu bebelușii umani, ”schimbații”. Incredibil dar sunt asemănătoare cu frazele pe care eu încă le mai aud în parc în anul de grație 2024: ”stai cuminte că dacă nu, vin țiganii și te iau!”

Să vedem ce spun legendele: în general zânele dădeau naștere copiilor cu diformități. Dar pentru că ele trăiesc într-o lume a feericului și frumosului și nu tolerau imperfecțiunile și malformațiile, mergeau adesea în lumea muritorilor și își alegeau un copil uman, sănătos, lăsându-l în pătuț pe propriul lor copil, un „copil schimbat”.  Acest copil schimbat, fiu  al zânelor, arată ca un bebeluș uman, doar că nu avea emoții umane. Acești copii sunt fericiți se spune, doar atunci când există/aduc nenorocire în casa care-i adăpostește. 

Poveștile abundă, legendele le găsim chiar și la Shakespeare, în ”Visul unei nopți de vară” sau în celebrul ”Pe aripile vântului” când  Scarlet O'Hara crede că Rhett Butler ar putea avea un copil nelegitim provenit din ”cei schimbați”. Dar legendele au la bază de fapt povești adevărate în care granița dintre dragoste și disperare este periculos de subțire.

Adesea oamenii au pus pe seama zânelor dorința de a poseda dragostea  unui copil uman, o iubire altfel imposibilă de care zânele nu aveau parte și la care tânjeau. Tot oamenii sunt cei care le-au făcut pe zâne capricioase. Ele, dictau prin diverse acte de cruzime, în lumea fragilă a muritorilor. Uneori pentru a afla pasiunea iubirii, chiar zânele se mutau în locul femeilor fericite. Aceste zâne ”bătrâne”,  își doreau căldura unei îmbrățișări și tihna unui cămin.

Când zânele furau copii, îi furau în primul rând pentru frumusețea lor heruvimică. Așa că  oamenii au un întreg folclor al descântecelor de protecție.

Dar cum în perioada medievală, bolile inexplicabile sau metamorfoza ciudată a unui copil erau necunoscute pline de superstiții, părinții dădeau imediat vina pe zâne. Când se năștea un copil diform spuneau că: ”au fost loviți de zâne”. În paginile sumbre ale istoriei medievale, unde cunoașterea se lupta cu ignoranța, copiii născuți cu diformități, boli sau afecțiuni dincolo de înțelegere medicală au fost uneori condamnați direct ca ”schimbați”. Așa că aceste suflete nefericite, erau părăsite sau abandonate. Sau mai rău,  existau chiar și  metode pline de cruzime de exorcizare sau chiar moartea.

Infanticidul, a fost o realitate înfricoșătoare a vieții rurale din epoca medievală. Poftele nesățioase și imorale atribuite adesea ”schimbaților” i-au zugrăvit ca amenințări iminente la adresa supraviețuirii familiilor și a celorlalți fii. În inimile chinuite ale acestor părinți, moartea unui copil diform era deja o opțiune  în ideea că și-ar putea salva ceilalți copii. În tapiseria istoriei, legenda schimbaților rămâne o amintire sumbră dar emoționantă a echilibrului precar dintre dragoste și disperare, unde linia dintre protejarea propriei persoane și necunoscut este foarte subțire.

Dar în mijlocul întunericului, existau și părinți miloși. Chiar dacă bănuiau că au în casă/familie unul din copiii de zână, inimile lor pline de iubire acceptau să-l crească în continuare. Uneori se temeau de răzbunarea zânelor asupra adevăratului lor urmaș sau că omorul e un păcatul care le amenința intrarea în Rai și le aducea anateme.

Credința în ”schimbați” a rezistat, agățându-se cu încăpățânare de marginile realității, până la moartea tragică în 1895, a lui Bridget Cleary. O superstiție care a înglobat credințele unui sat  întreg care a asistat la cruzimi inimaginabile pornite chiar de propriul soț ce-și credea nevasta o zână adultă ”schimbată”. Există puține crime irlandeze din secolul al XIX-lea care au captat mai multă atenție decât uciderea lui Bridget Cleary în Ballyvadlea, lângă Clonmel, comitatul Tipperary, în martie 1895. Examinările atitudinilor religioase, politice și sociologice din jurul cazului urmau să descopere atitudinea Irlandei față de femei, religie și supranatural, un aspect adesea sentimentalizat al istoriei irlandeze. Rapoartele din ziarele contemporane despre cazul crimei lui Bridget Cleary evaluează reacția politică într-un moment de tulburări. Bridget Cleary avea douăzeci și șase de ani în 1895. O croitoreasă talentată ea se ocupa și cu vânzarea de ouă. A fost căsătorită timp de opt ani cu Michael Cleary dar nu au avut copii. Verișoara ei, Johanna Burke, va spune mai târziu în instanță că cuplul era în relații bune, „nu i-a văzut niciodată certându-se”. Din contră cei doi dispuneau de  venituri semnificative în comparație cu vecinii lor. Bridget deținea chiar propria mașină de cusut. Bridget răcise dar a mers să livreze niște ouă într-un loc ”protejat de zâne”. În zilele următoare, casa ei va fi ocupată de un număr de rude și vecini, pe fondul îngrijorării tot mai mari că există un element supranatural în boala ei. Pentru că bronșita probabil că îi adusese febră, rudele lui Bridget Cleary au fost convinse că în casă era o zână și nu Bridgit. Au fost mai multe încercări ca medicul și preotul să își facă vizitele de rutină dar nu au fost primiți. Așa că în nici o săptămână, Michael a omorât-o dându-i foc,  cu ajutorul câtorva rude, fiind ferm convins că omoară o vrăjitoare și nu pe soția lui.

Arhivele Naționale din Irlanda dețin o serie de înregistrări relevante pentru caz, care aruncă o lumină semnificativă asupra evenimentelor din zilele care au precedat moartea lui Bridget și 10 oameni au fost arestați și condamnați.

Cazul a fost exploatat politic, de ziarele unioniste dar a fost și un prilej de a revizui legile privind vrăjitoria din întreg Regatul Unit.

Ritualuri de purificare

 

Februarie, numele lunii vine din latină februarie și înseamnă „purificare” sau „remediu pentru greșeli”.

 

În calendarul roman februarie a fost perioada ritualurilor de purificare, ținute în onoarea zeului etrusc Februus și a zeiței romane Febris, și avea apogeul în ziua 14. Recunoașteți data, așa-i?

 

Transformarea din zona păgână spre cea creștină s-a făcut sărbătorind-o pe Sf. Febronia și pe cine altul decât Sf Valentin. 

 

Împreună cu ianuarie, februarie a fost ultima lună adăugată în calendar, deoarece romanii considerau ”iarna” ca o perioadă fără luni. Conform legendei, Numa Pompilio, în 700 î.Hr., și-a dorit un nou calendar după ciclul solar unde inițial februarie  conținea 29 de zile. Mai apoi Augustus ar fi scos o zi din luna februarie pentru a o adăuga la luna din vară, cu numele lui, august. Așadar luna august avea același număr de zile ca iulie, lună dedicată lui Iulius Cezar. 

 

Ca numărătoare, pentru că Anul Nou începea în martie, februarie era ultima lună a anului roman. Asta se observă când zici septembrie (a șaptea lună), octombrie, noiembrie și decembrie (a zecea lună). 

 

Deoarece calculele calendarului antic erau destul de inexacte, uneori preoții romani introduceau o lună de încadrare, numită Mercedonius, pentru a realinia anotimpurile. Cum ar veni puneau niște zile intercalate între ani.

Așadar, nu uitați am intrat într-o lună de purificare!!!

 

Imagine: Mozaic podea din Thysdrus (el-Djem). Datat din secolul al III-lea D.C. Muzeul Sousse.