Am ajuns la un punct când nu mai mi-e teamă de suferinţă, o prevăd din ce în ce mai lungă şi o aştept şi mai profundă, ...., m-am înşelat când credeam că îi zăresc finalulul apropiat. Cred că am interpretat greşit anume semne ca mici torţe de speranţă şi nerăbdarea-mi vanitoasă mi-a jucat feste ... Toate astea vin din vina mea, recunosc; mi s-a inoculat doar că suferinţa e spălare a unor păcate şi că lipsa de suferinţă înseamnă răsplată. Dar cred că suferinţa astfel văzută, te vlăguieşte şi nu-ţi doreşti decât o pace a comodităţii, o prăbuşire oftată în somnul raţionalităţii pentru că înţelegi, că în urma oboselii acumulate, crâncen doar, te-ai împotrivit!
Scopul suferinţei e renaşterea şi drumul prin ea duce la reînvigorare. Şi şti de ce uneori nu am capacitatea să văd? Pentru că sunt o fiinţă statică. Viziunea mea ca de copil mic, e ca şi cum dintr-o statuie gata făcută s-ar remodela o altă statuie mai mare, ... fără să fii înţeles în permanentă deplinătate, nici capacitatea Sculptorului Divin şi nici maleabilitatea aluatului din care suntem făcuţi noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu