manual de gânduri ... fără fructe încă ...

Tendinţe: Mă întreb de ce obiceiu-mi de a plânge,  a devenit zilnic? E ca atunci când pe arşiţă mare, florile trebuie udate, nu? Plâng din nevoia de a nu mă usca. Şi iubesc din  nevoia de a mă reumple de lacrimă pură, ca o fântână. 

Atât de sus: Arunc spre nori petale de trandafiri. Atât de sus, încât se transformă în degetele împurpuratei Aurora.  Le împrăştii în calea ta, aşezându-le  rânduit, alee. Vom învăţa să mergem alături, pe sus numitele alei în aşa  fel încât să nu ne strivim reciproc gândurile?

 Avalanşă: Vin lucrurile prea repede peste noi. Atât de repede încât nu mai apuc să mă încrunt şi rământ cu încrunarea în inimă şi cu o îngrijorare. Îngrijorare încă fără obiect, pentru că nu am timp să mi-o localizez, să mă lupt cu ea. O port în mine toată ziua. Atât de repede mă cuprinde cu un sentiment de panică încât îmi vine să-mi strivesc corola de minuni a lumii, aşa tam nesam.

Hiatus.....Numai să nu îmbătrânesc în ură, în sentimetul inutilităţii, în degringolada melancoliilor de pensionar al ideilor, .... E o întrerupere, o lacună în continuitate a ...şi  devin critic fără voie şi uit că o fac fără să mă departajez de vinovăţie ... şi ... 

Exerciţii de înfrumuseţare a lumii: Ei hai, doar nu există o lege formulabilă de a înfrumuseţa lumea? Doar că  exerciţiul de a-mi răsării gânduri ardente, pentru alte fiinţe umane, înseamnă să ştiu că există oameni frumoşi pentru că aşa sunt reflectaţi în mine? Şi pentru că oglinda mea e în sfârşit clară ca văzduhul după furtună? Şi faptul că condividem această esenţă, eu cu tine, în reciprocă  desţelenire, este la un moment dat purificator: o poartă? O poarta fără încuietoare...?

  

„A dorit şi n-a dăruit totul”.... Kahlil Gibran În această luptă cvasi iminentă, voi părăsi aşa zisă tabără favorită,  în pofida faptului că intelectual voi fi considerată dezertoare! M-am săturat de constrângerile tributare şi permanente ale lui: „...dacă da... şi dacă nu...” E un bir prea greu, făcut zilnic, doar ca să am un mod de a fii similar celorlalţi. Căci  stilul acesta e pajul servil al condiţiilor ce mi-au împănat viaţa... şi eşuez când fiecare clipă de  dragoste, adică de viaţă adevărată, adică de umplere, adică de împlinire, o strângem în astfel de chingi ... Şi, de nu consider lăuntric că m-aş condamna să rămân o învinsă dintru început, voi devenii vasală a unei expresii muuult mai prietenoase mie. 

Cu un preaplecat semn de respect, voi fi de azi în slujbă lui: ”nu e îndeajuns...”. Iar acestă emblema răzleaţă îmi va deveni stegar...şi ce dacă! Să ştiţi că e făcută din dorinţa de a elabora ceva real, plin de viaţă... Pentru că nu-i niciodată îndeajuns de multă iubire ... Îmi voi asuma riscul acesta... 

Binecuvântez cu zâmbet deschis, orice dar al oamenilor către mine ca pe o ofrandă. Şi încerc să preţuiec "gesturile inimii" mai mult decât "obiectele buzunarului" ce sunt un cont obtuz şi inflexibil.