Eram la Niagara... ce ușor spun acum "eram la Niagara" , unul dintre lucrurile interzise mie, ani de zile.

Eram acolo, într-o zi însorită de ianuarie. Un ianuarie canadian, fără zăpadă. Vroiam să mă hotărăsc dacă cascada mi se pare măreață sau nu. Eram un pic mirată, nu copleșită. Caut înțelesuri nu judecăți.

Deodată, pur și simplu a apărut un curcubeu. Cred, îmi spun,  că se formează multe curcubee pe aici... Dar ăsta, avea capătul în palma mea. I-am simțit căldura când am închis pumnul ... Îmi mânca din palmă ca un căluț zburdalnic, nu îndrăznesc să spun ca un pui de inorog iar eu  ... parcă îl țineam de hățuri...

Dar cum amintirile cu curcubee mă fac să plâng și cei din jurul meu nu ar fi înțeles plânsul meu am înaintat aparent nepăsătoare pe faleză. De aceea nu am stat să-l hrănesc cum se cuvine... Dar când mă uit, în spatele meu, la aceași distanță de palma mea, așezat pe degete, era curcubeul.

 O iluzie de iminență. Mai mare, mai vizibil, urmărindu-mă. Hățurile lui, din nou în mâna mea...

- O iluzie perfectă! mi-am zis cu realism... Am grăbit pasul. Curcubeul dupa mine. Mai mare, mai clar, aproape materializat peste noi toți și de o frumusețe nepământeană. Mergeam mai repede... Strălucirea lui te făcea să-ți închizi ochii, orbiți... Am mers așa ceva cale, pâna la cascada cea mare  ...cam cât să fie 300 de metrii ... 500 de metri ... și curcubeul îi atrăgea pe toți în cercul lui. Asta era senzația zilei! Și fotografii tăbărâsera pe el. Dar el parcă, parcă se hrănea cu lacrimile, amintirile și trăirile mele, apoi s-a amestecat în vuiet cu căderea de ape. Ape, miliarde de picături... ce pot spăla dureri. Și te pot face să crezi în minuni ... Iarăși.

Există vise ce nu pier... așa cum există curcubee ce pot fi atinse cu mâna.