fascinant ghid de febrilitate ( scrisoarea a III- a)

                         ... încă învăț ...

În copilărie am mers mult pe munte. Mers d'ala de ore, cu rucsac și pe poteci de jos până sus și iar la poale.

Odată, în Retezat cred că aveam 10 - 12 ani, ...ai fost vre-odată într-un  grohotiș imens și haotic? ... Poteca era sus  pe culme și de-a drepta și la stânga, doar fundul văilor la probabil câteva  sute de metri mai jos, lacurile glaciale cu luciul lor albastru metalic și fără undă. Exact pe marginea Rezervației. Exact pe margine! O minunăție pe de-o parte dar eu  trăiam și sentimentul acela al nesiguranței și al unei catastrofe iminente și  planetare. Vizualizam rostogoliri, valuri uriașe dezghețuri bruște, adică tot de se întâmplase cândva animat de imaginația mea și de forma bolovanilor uriași suprapuși. Nu eram eu cea care m-aș fi prăbușit, alunecat, căzut ci era totul care s-ar fi prăvălit, surpat într-un rostogol  natural ca apoi totul să fie supt de ochii aceia albăstrii de apă fără fund, ai lacurilor. (se vede că stăteam bine cu imaginația, nu!). Mergând, trăiam mii de ani ai Pământului suprapuși.

Problema, mă gândesc acum venea că poteca nu era o cărare mai îngustă or mai lată, ci era formată din  blocuri mari de stânca, de 3- 4 metri lungime sau cât casa. Grohotiș acolo așezat, de zeci de ani, poate de mii de ani. Și așa fusese pentru zeci de alți călători ce trecuseră pe acolo și așa o arăta și azi. Mă suiam pe bolovanii aceia care se balansau când mergi. Puneam piciorul, piatra se înclina spre mineee, apoi se echilibra, apoi mergea cu înclinarea către sensul drumului meu. Parcă mergeam pe axa unei balanțe.  Parcă eram tot timpul cântărită! Sus – jos, sus – jos. Subtilă cântărire a mișcărilor mele. Iluzia era apocaliptică, ca pici cum eram eu și privind cu ochii de azi,  locul nu era atât de îngrozitor, era lat îndeajuns ca să nu fie periculos.  Senzația asta de a te „da în leagăn”, lucru care în condiții de curte cred ca mi-ar place (încă)  teribil, acolo sus nu avea nici un haz. Eu eram sub impresia serii, sub impresia poveștilor spuse de puținii călători și mulțimea de tăietori de lemne ai cabanelor fără electricitate de atunci așa la penumbra dată de lampa cu gaz (una singură) la cina unor oameni cu ceai cu rom și cam atât. Și era chiar și pentru mine evident la ei era mai mult rom decât ceai.

Așa că am mers toată porțiunea atentă să calc exact pe urmele tatei, pe ”pașii deja verificați”. Iar când ți-e lumea mai dragă uite-așa de minte prea odihnită, mi-a încolțit ideea că acolo în vârf unde stânca era caldă și răscoaptă de tot soarele, acolo mă voi întâlni cu cel puțin o viperă veninoasă. Și orice fâlfâire, mișcare, zgomot  devenise un iminent  pericol, toate izvorâte din nou, de  precedenta cabană, cea cu singulara lampă de gaz și cu guralivul tăietor de lemne (și prost și beat). El, ca un corolar la poveștile fantasmatice adăugase așa într-o doară cum ca  unele vipere scăpaseră taman atunci în libertate din  singura casă (vilă) din rezervație, despre care legendele locului spuneau că este fermă de vipere (probabil dotată cu un laborator pentru colectarea veninului).

În tot acest timp, am  mers neabătut încruntată încrâncenată (și probabil extrem de grăbită) și asta pentru că aveam încă minimul de încredere. Îmi repetam că știu cum e povestea cu grohotișul, mai trecusem pe alte poteci cu bolovani gigantici chiar zilele acelea, era totul marcat, erau și alții înaintea noastră, tatăl meu era la doar câțiva pași în față dar întors tot timpul și spre mine, eu vorbeam încontinuu ca și când nu s-ar întâmpla nimic în  inima mea. Am mers până la capăt fără să mă opresc, nu aveam dubii, înțelegi.

Când m-am întors acasă, am revăzut pozele, (hi, hi, hi, îți aduci aminte de pozele alea mici,  ondulat artistic pe margini, alb negru?) și atunci am înțeles cred (!) un lucru important. Prea târziu-ul trăirii! Am pierdut toată frumusețea momentului acela,  am doar niște poze gălbejite și acum neclare prin care îmi imaginez priveliștea. Am stat așa de  concentrata, prea cu ochii-n patru după niscaiva primejdii reale sau nu .... 

Atunci am învățat asta și acum mă bucur că am avut avantajul s-o învăț așa de repede: pașii erau importanți și ei. Foarte importanți. Lecția asta era pentru toată viața! Lipsa încrederii de atunci m-a făcut să cred că  trebuie să-mi îndeplinesc scopul dar asta venea din frică : era parcă un drum contra cronometru din care trebuia să ies și  finișul îmi stătea pe cap, îmi acoperea orice imagine. Dar  viața, cine o străbate contra cronometru? Câte lucruri importante am demonstrat atunci? mi-am demonstrat mie că totuși am terminat drumul? Că sunt mare și că nu mă plâng ...

De fapt aici vreau să mă întorc: acele pietroaie mișcătoare mi-au dat senzația că ești încolțit fără scăpare. Era nesiguranță, nu dubii. Am pierdut  o satisfacție, a ascensiunii și acum  amintirea aia frumoasa a Retezatului e ciumpăvită. Amintirea aia, nu alta pe care ar fi trebuit s-o am prin mintea și ochii copilului, eu.

Dar acum mi-e clar, când doresc să-mi fac distincția clară între neîncredere și nesiguranță, îmi aduc aminte de aceea excursie de demult. Și  mi-o aduc  în minte la fiecare gen de balansare, la fiecare muche. Iată de ce când cunosc un om mă gândesc să las ca ritmurile noastre să hotărască, cât și când și mai ales cum va fi cunoașterea noastră. A cui? A mea și a ta bunînțeles! Și cum vom  face asta!  Să ne dezvăluim unul altuia, după vrerea și plăcerea și intuiția fiecăruia. Dar s-o facem! Oferit în acest mod, orice bucată de tine -tot ce însemni tu-, e  dar. Pentru mine e o bucurie a descoperirii și  o primesc cu brațele deschise. Ai voie să-mi arăți și bucățile mai puțin frumoase, mai puțin remarcabile din tine. Ai voie chiar din prima.

Vezi, chiar acum sunt blocată între faptul că nu încerc să-ți  cer să-mi lămurești anumite chestiuni (banale sau importante) și nevoia mea teribilă și interioară de a te contura mai bine. De-aș  știi despre tine mai mult, bănuiesc că nesiguranța mea ar dispare. Și m-aș putea bucura de fiecare metru parcurs împreună. M-am mai gândit că e timp. Destul. Tot timpul din lume, așa cum bănui și tu. Dar în momentul când te întâlnești cu un om, fie el și oricare om, timpul  meu și al lui e al „nostru” adică  căpătă altă măsură, e timpul „co-nașterii” unei relații. E timp dar în același fel, e un proces. La mine se manifestă ca stare de febrilitate interioară. Și leacul, ți-am zis, sunt cuvintele tale, stările tale, sentimentele tale  care habar n-ai cât îmi sunt de calde.  Oricând.

  ...

Și dacă ar fi să fie să spun ceva, aș spune la sfârșit că am simțit o deosebită onoare să străbatem drumul alături și să ajungem undeva pe culmi împreună. Pentru că a doua lecție, învățată atunci sus pe munte, a fost despre culmi:

Pentru că e un sentiment pe care nu-l trăiești decât arareori și nu-l trăiești cu oricine. Și o vor înțelege mai bine cei ce sunt obișnuiții muntelui. Sentimentul că mergi pe culmi, este iradiant și copleșitor. Și  nu mă refer la senzația de învingător al înălțimii,  ci la panoramă, la contemplare și la fixarea locului tău în această fotografie, care e alta decât pentru pentru cei ce merg până la vârf, alta pentru cei ce sunt pe un platou și alt fel pentru cei care ating vârful și se întorc numaidecât. A merge pe culmi? E senzația de copleșitor ca un subtil gust de început de îndumnezeire.