Miez cu sens

M-am trezit cu gândul  la ce mi-am spus ieri, că există oameni care ”te hrănesc”. Apoi, m-am prostit glumind și zâmbind pentru toți cei de dincolo de ecran, ca suna canibalic. Și da, de fapt, cred că asta e o adevărată relație interumană! Canibalică. O masă copioasă de sentimente pe care o servești celuilalt, ..., care te marchează când și din cauză că primești ceva de la semeni și ai adunată o întreagă provizie de trăiri de oferit, atunci când decizi să că ești în devenire, tu ”hrană” altuia. Asta e pâinea sufletului, nu? 

Pâinea sufletului gândește-te ce frumos ...

Ce aș putea eu însă să-ți ofer? O hrană ca să reziști, apoi o hrană ca să te împlinești și chiar, dacă am curajul, o hrană ca să înaintezi. Dar pentru cea din urma, mie cea  speriată de atâta responsabilitate, îmi trebuie mult curaj. Și ție,  cel care accepți, să fii deplin încrezător... 

Dacă te uiți în jur de fapt, oamenii sunt anemici din cauza că refuză să primească  tot ce li se oferă. Nimănui nu-i place să ia hapuri amare sau ardente.

Când eram mică, mă întrebam, de ce tot timpul, în povești, caii, ca să meargă ca "gândul și ca vântul", trebuiau să fie hrăniți cu jăratic. Ce este acest jăratic? Era neinteligibil, pentru mintea mea de copil să te hrănești cu ceva care te arde. Mai ales, înțelegeam de exemplu că uneori mama mă "hrănea" cu lucruri amare  (de obicei medicamentele alea rele) și dureroase ( injecțiile) , pentru că îmi voia binele și pentru că știa când e momentul oportun  s-o facă,  față de una ca mine spun, care știam doar că mă doare. Și mai știam ceva, cu deplină încredere: că numai ea, îmi poate alina durerea...

Dar minunăția mea  în fața poveștii, era convorbirea în care, el calul, cerea să fie hrănit cu ceva care îl arde. Mai târziu, examinând ceea ce înseamnă prerogativele adevăratei prietenii mi-am dat seama ce înseamnă încredere și fidelitate și cum să creezi starea aceea de bine într-o relație, în care  ei da, să te simți comod și comun și pur și simplu om așa cum ești. 

Și doar o singură dată, într-o situație extremă am simțit că "pot mânca jăratic"-ul, atunci când, pe patul de moarte, mama mea s-a trezit din coma și eu  trebuia să fiu, în fața ei fericită și veselă și încreazătoare, presimțind ultimele ei clipe. Arsura aceea mă străbate și acum și oricând. Dar nu vreau să vorbesc cu tristete de clipe și momente extreme ci de viața noastră de zi cu zi. 

Mă gândesc la modul cum ne impunem schimbările. De acceptarea spre mai bine a schimbărilor noastre. De munca aceasta enorma cu noi înșine și de faptul că putem avea lângă noi, oameni către care să ne îndreptăm și să le cerem să ne dea să ”mâncăm jeratic”. Un jeratic spiritual desigur.

Acceptând schimbarea  din mâna celuilalt, sacrificiul  se sprijină pe o înaltă stare euforică. Făcând schimbarea în același ritm cu celalalt, probabil înseamnă evoluție, înseamnă - vorbind în numele lui Platon - că am putea ieși din peșteră - ne-am depăși limitele . Mână-n mână. Pe drumul nostru în comun. Dar asta înseamnă că am dat de capătul, plin de miez, al  sensului de "aproapele tău".