... cum curgem împreună ?

Dincolo de aparențe
prin matca gândurilor ce curg 
și se scurg
... dincolo de măști-fațade, 
ce uneori mă vând doar la jumate de preț
sunt eu,
care pâlpâie
cu  foșnet de sentimente ce fac să-mi pice frunzele
mușcată de disprețul vostru afișat în zâmbete,
ori ascunsă în visele plictisitoare ale cuiva...

Pe aceste ape
vreau eu vânt, 
vânt din toate părțile
ca să-mi aleg eu drumul,
să joc mai des în scenariile mele
chiar dacă asta înseamnă maxime de iubiri și maxime de suferință,
chiar dacă asta înseamnă căderi cu lacrimi 
ce trebuie să curgă ca și cum cerul ar pica pe mine,
și știind de fapt 
că pot face să se umple la refuz spații, cu 
petale parfumate...


Nu, eu nu posed petale parfumate într-un depozit imens
Eu le tot fabric...



.

... nu lăsați pe nimeni să mă vadă în alt fel.

Voi face diferența, de fiecare dată, între realitate și dorințele mele. Vă rog, nu lăsați pe nimeni să mă vadă în alt fel.  

Acest lucru nu înseamnă că viața îmi va fi plictisitoare. Niciodată. Vă rog, nu lăsați pe nimeni să mă vadă în alt fel. 

Mă simt responsabilă să simt. Și s-o fac, storcând în profunzime toate clipele. Cred că pot să zbor și că nu e mare lucru  în a spune asta. Cu simplitate. Așa cum, aruncându-mi ochii spre toate lucrurile și prețuindu-le, știu să văd frumosul în banal. Și că acest lucru e oricui, accesibil. Știu să rezonez  cu poveștile străinilor la fel ca la poveștile prietenilor mei. Și la fel se-ntâmplă cu mirarea, care devine un fel de lut din care modelez iubire. Și chiar, uite ție,  îți înțeleg cuvintele de ”nu”, care leagănă cuvintele mele de ”da” fără prejudecăți. Vă rog, nu lăsați pe nimeni să mă vadă în alt fel. 

Știu că hrubele ne pot fi luminate și mlaștinile asanate, știu că fiecare are trăiri degradante pe care le ascunde în adânc și nu le ascultă și știu că noi  suntem câteodată, oglinzi unul pentru altul în bine sau în rău ... așa cum mai presus de toate înțeleg  ce însemni și ce simți ...

... înțelegi atunci de ce eu, îți știu și anvergura aripilor...

... te rog, nu lăsa pe nimeni să te vadă altfel ...

Ș-apoi ....

Torc încet gânduri și gânduri,

neliniști, care nu-nghit singurătatea
ce mi se sparg în bucăți
când cineva, 
îmi cumpără inima pe nimic ...

 ... în umbre alungite și lugubre
se rupe zăgazul realului
și cascade  de intuiție spulberă toate tăcerile călduțe
și iese din ceață
tot ceea ce negam mai ieri
din mine însămi
până ce liniștea, 
mă-mbrățișează cu forța,
și până ce rănile sufletului
se-nchid în uitare.

Ș-apoi pornim mai departe ...

Respir

Respir, o nevãzut poem!
Purã schimbare, care niciodatã nu înceteazã,
între propria noastrã fire
si spatiile lumii...
Unic val
a cãrui mare crescîndã sunt.

(R.M. Rilke, Sonetele cãtre Orfeu II,1)

.

Nici cea mai mică deghizare

Nu după maniera în care un om vorbeşte despre Dumnezeu, ci după maniera în care el vorbeşte despre lucrurile pământeşti se poate cel mai bine discerne dacă sufletul lui a stat în focul iubirii lui Dumnezeu.

Nici cea mai mică deghizare nu este posibilă.
Există false imitaţii ale iubirii de Dumnezeu, dar nu ale transformării pe care ea le operează în suflet, pentru că nu avem nici o idee despre această transformare altfel decât trecând noi înşine pe acolo.

Simone Weil

știu că există astfel de oameni ...

Sunt persoane care aș vrea să mă înțeleagă și pe care doresc să le înțeleg în profunzime, acei oameni cărora le pot spune mai multe prin tăcerile mele, prin prezența mea, prin privirile mele și în fața cărora nu trebuie să mă reinventez; în fața cărora nu contează ce mască port, pentru că vederea noastră reciprocă, trece dincolo de ele, spre sufletele care ne mustesc de dorința de a fi împreună ...


.

Vijeliile dezghețului

Cum vine vijelios trecutul să-mi ocupe viața
cum vin oamenii 
să mă încadreze în șabloanele lor osificate
pentru că ale mele sunt doar mai altfel,
cum toți mă presară pe rănile sufletului
cu uitări, ale lor
cu cereri, d-ale lor
cu căutările lor timid persistente...
să nu cumva să îmi aflu fericirea, alta decât a lor ...


Eu nu sunt coșul în care s-arunc
tot ceea ce neg despre mine însămi
și mai ales nu vreau să fiu spulberată de nimicnicie
încorsetată-n giulgiul mulțimii...

Inima mi se zbate ca o pasăre-n plasă
căci  drumul  meu e înaintare;
nu e lin, știu
ideile-mă-npresoară-ntr-o noapte-ntunecată
plină  de vise,
grea de atâtea vise
de sclipiri, 
cu certitudinea răsăritului. 


Și azi în zori
m-a picurat, 
nu știu cum
ploia care-nvie tot ce e ofilit din noi.


.




.

Cu noaptea-n cap

Mi-am luat noaptea-n cap
M-am împovărat cu ea
(Ca să nu mi-o cumpere sau fure altcineva )
Parcă neștiută,
Parcă nu m-asculți ...
Noaptea asta din cap,
E minunata alchimia dintre noi ...
De ce?

Pentru că n-are cum să proiecteze umbre!

Vântul îmi va da aripi din nou

Plecă din inima mea, trenuri de cuvinte
fără să știe-n ce gară te vor găsi.
Poartă cadouri căzute din cer 
și diminețile mele de zbor
și răsărituri trăite-n așteptare,
duc limpeziri din gândurile ce m-apasă
topitura de neguri a demonilor mei
rafinată-n structuri fin transparente...
 ... peste tot eu, în bătălia contra sterilului...

Mă trezesc din nou,
nescrisă coală de hârtie
cu gânduri
ce cad pe ea
ca fulgii de nea
gânduri ce dor în nevinovăție
povestind că vântul îmi va da aripi din nou
aripi de nostalgică duioșie
spunându-mi, c-o să vii.

.

TĂCERE

Îmi stai la marginea privirii
nescăldat în lumină
și gândurile tale-s dureri doldora
ancorate ca zăpada-n copaci, 
pân'ce inima mea dă-ndărăt ...

Între noi, pe cerul de oțel al dimineții
zborul zvâcnit al unei păsări 
e ca un țipăt ce ne prelungește tăcerea.

Iarna, mă ia iarăși cu ea.






.

Iaca'șa și iar așa ...

Încep să-mi cunosc  slăbiciunile 
și niscaiva puteri abandonate
(părăsite un pic, făr'de-a fi uitate)
și n-o să fac din asta drame sentimentale
ori coruri de văietături ...

Doar monologul meu interior
se va schimba
radical
ca să diger mai bine unele cuvinte
ce-mi rămân sleite pe cerul gurii
ori de câte ori
dedesubtul,
își bagă coada
și mă trimite-n telenovela vieții...

Și pentru că știu că viața mea e un continuu
o sumă de puncte de urcuș-coborâș, 
ocolișuri și obstacole întortocheate,
în modelul lor unic,
am eu,
o așa mâncărime pe limbă 
să v-o zic,
c-aș zbura c-o așa stare
de ”iaca, io mai pot”....

.

ninsoare-n ianuarie

Ninge-n amurg, 
peste sufletul meu  obosit
de atâtea amintiri ...
...seara luminile se sting
doar inima întârzie-n incandescență
așteptând să vine cerboaica cea falnică
care știe că de-mi voi  hrăni visele cu jarul iubirii
ele, 
se vor împlinii...
ș-atunci 
cu fiecare bătaie a inimii mele, 
o să renasc.

.