Vijeliile dezghețului

Cum vine vijelios trecutul să-mi ocupe viața
cum vin oamenii 
să mă încadreze în șabloanele lor osificate
pentru că ale mele sunt doar mai altfel,
cum toți mă presară pe rănile sufletului
cu uitări, ale lor
cu cereri, d-ale lor
cu căutările lor timid persistente...
să nu cumva să îmi aflu fericirea, alta decât a lor ...


Eu nu sunt coșul în care s-arunc
tot ceea ce neg despre mine însămi
și mai ales nu vreau să fiu spulberată de nimicnicie
încorsetată-n giulgiul mulțimii...

Inima mi se zbate ca o pasăre-n plasă
căci  drumul  meu e înaintare;
nu e lin, știu
ideile-mă-npresoară-ntr-o noapte-ntunecată
plină  de vise,
grea de atâtea vise
de sclipiri, 
cu certitudinea răsăritului. 


Și azi în zori
m-a picurat, 
nu știu cum
ploia care-nvie tot ce e ofilit din noi.


.




.