De calendare vorbim, de astronomie sau pur și simplu de trezirea ca act de credință?

Calendaristic, astronomic și actul de credință

De mâine cei din jur se așteaptă la mărțișoare. Mărțișoarele nu ne mai spun de mult ceva. Roșul și albul, nu ne mai sunt talismane.

Mă feresc de aglomerația tarabelor la fel cum mă feresc de polemica agresivă sau de comentariile țățești și nu pentru că nu aș accepta înghesuiala, vulgul, tejghetarul ori frecușul cu alții ci pentru că intru fără  dorință într-o atmosferă de comerț a sentimentalului, de-a datu și de-ar primitu. Mult și ieftin. Cu liste. Și asta doare. Mă doare. Și, și mai puțin distractiv mi se pare  comerțul cu flori în perioada asta. Mă crispează mafia florilor. Când buchetele sunt etalate așa cum am văzut bunăoară azi, mă face să mă gândesc asupra de măsură la târgurile de sclavi. Ba mai mult, mi se naște un fel de revoltă la cât de ușor pot fi fi păcălite albinele la tarabele florăreselor în zilele lui martie. Le vezi bâzâind și înțelegi cât sunt de înfometate. Și cum de obicei florile lui martie sunt sterile simți laolaltă cu ele, dragele și bietele roiuri, ce înseamnă cu adevărat deziluzia. Așa-i și la oameni, în foamea lor după sentimente adevărate. Nici nu știi cât mai e până la anotimpul mierii. Nici nu știi dacă mai reziști.

Astronomic, gândind mai savant, și mai inginerește, mai sunt 20 de zile până la anunțata primăvară. Observația omenească a dat nume acestui timp tulbure. Acestui ”între-timp”. Nu vreau să fac un dans de cuvinte dar ”babele” și ”moșii” ca și toate poveștile, ca și toate festivalurile sacrului din zilele acestea, derulează basmul lumii care se trezește. Lumea e biciuită să se trezească. Sentimentul e brusc. Ruperea de vechi e ca inundarea, prin smulgerea unui zăgaz. 

Biologic vorbind, doar  cei ce au acumulări se trezesc primii. Cum sunt plantele cu bulbi: ghioceii, brândușele, viorelele, zambilele, lalelele. Și mai care? Cei care au căpătat temeinicie. Adică profunzime. Adică răbdare care rezistă. Și cei care au cedat ceva mai puțin prețios ca să rămână cu ceva mai de valoare. Or fi de ajuns cele 20 de zile să învățăm așa ceva? Depinde, îmi spun eu an de an,  de cât de tare suntem cufundați în somnul leneș al ignoranței.
 
De ceva ani, privesc primăvara și ca pe un act de credință. Nu mai am același păreri de cum va fi anul și anotimpurile și bogățiile și renumele și carierele și mult râvnitul. Dar văd clar cum ”a fi”, e egal de important cu ”a avea” și ”a face„ și că între ele, există un echilibru. Am văzut cu ochii mei că oamenii pot fi ușor vindecați, de prostie, de elitism, de a fi dirijați, chiar și de fățărnicie și de câte și mai câte boli grave. Măsura cu care ne măsurăm noi între noi, numită incredibil, a devenit ceva comun. Am înțeles că făcând ceea ce îmi revine, e mai important decât a mă realiza în viață și din cauza asta, doar din cauza asta, am atâtea idei și atâtea pofte împlinite și atâtea de dat.  

În credință atunci când intervine certitudinea, e o descifrare anevoioasă ca la un pariu la care ceilalți nu pariază de frică și știu că totul ține de lumina ”mereu-uimirii” ce se află în cea mai secretă cămară a sufletului meu.

Și de câte ori deschid ușa, tot ce este himeră se estompează și tot ceea ce este fertil devine  o nouă primăvară care prăbușește bolta infernului din mine și mă cutremură ideea unui nou curcubeu chiar deasupra inimii mele. 


.

. 

Darul iubirii I

 
Calendaristic, în câteva ore se încheie iarna. Și în tot atâtea ore se pornește primăvara. Aveți grijă pe ce drum o luați. Reglați-vă GPS-ul interior. Altfel o pățiți. Să nu ziceți că nu v-am spus!
Pe drumul corect dați de jaloane interioare de bucurie. Dacă deviați de la traseu dați de ”babe” și vai de capu' vostru.
Dacă mâine o să aveți o muzicalitate interioară așa ca o gâdilătură pe ceru gurii ca și cum v-ar crește înauntru niște muguri, țineți-o tot așa dacă nu, căutați o metodă rapidă de redresare.
.

De la încremenire la transcendență

Ikebana nu ca profesionist, ikebana ca dar de suflet al unui pasionat 

(sau cum să privești un aranjament de ikebana)

Oamenii se agață de propria lor individualitate. Le e frică să se unească. Chiar dacă recunosc  că întregul e mai puternic decât  bucățelele lui. Ikebana te ajută să pui totul într-un întreg.

De la încremenire pornește totul. De la stătutul din noi. În asta izbește cel mai tare imaginea florală. E relativ simplu: Începutul, e o derulare primară în fața ochilor. Combinația de flori cu cea de lumină și cu cea de spațialitate. Următorul pas e conectarea înțelegerii la cum sunt  poziționate elementele și elementele vegetale față de suport (vas). 

Apoi vine de la sine înțeles să cercetezi cum și cât sunt interconectate toate elementele compoziționale. Vezi de ce unele nu se pot lipsi de altele. Descoperi sensuri subtile, lucrezi cu  ”încet”-ul. Simți cum ele, se apropie de tine. Ai revelația treptatului. 

În fața ochilor se naște o nouă lume printr-un nou val de  simboluri. Nu înseamnă că îți concepi un manual și că lucrezi cu instrumente precise și reguli tehnice.  E magia viu-lui și asta îți taie răsuflarea. E puterea efemerului.

De aceea e important ca pentru început să vezi fiecare punct, fiecare mugur, fiecare boboc. Dus - întors. Sesizezi curbura frunzelor,  forma, simetria sau distorsiunea, obstacole ce-ți  îți întrerup linul privirii și ceva interior te tulbură  până la magie. Sesizezi stadii de creștere, colorit, frunze, texturi și nervuri, lignificare și contorsionare, oglinda apei, și oglindirile reflectate, vasul, proporțiile lui, înălțimea și destinația întregului. Verifici umbra. Cu ele ar trebui să creezi compoziția. Prin ele, descoperi efortul fabricării lor. Efortul, e numitorul comun nu neapărat frumosul. E ceea ce schimbă totul. 

Nemișcarea își schimbă statutul și e percepută pe drumul unui continuum ce crește gradat în intensitate și ale cărei borne sunt reperele formate din imagini. Compoziția, trebuie să îți dea senzația de dinamism și vitalitate.

Abia acum gândul, își extrage din ikebana, puterea devenind pentru privirile noastre o  mașină de pus în mișcare imagini. Ochiul se duce către centru compoziției unde ți se focalizează privirea. Apoi  ne diluează imaginea radiar pe fiecare linie sinuoasă, spre fiecare asimetrie. E fermecător să descoperi frăgezimea sau fragilitatea. 

Ca orice operă de artă - Ikebana - este un bilet de călătorie. În momentul când o concepi începe drumul. De obicei privim florile cu un  sentimentalism ieftin cu care faci comerț la evenimentele frumoase. O privești simplist ca răspunsul la un chestionar în care înveți niscaiva tehnici de aranjare și de cosmetizare. 

Subiectul floral, prin ikebana -  artă, cale și filozofie - trece dincolo de nevoia  de a avea flori de sezon în glastră. Aș merge spre capacitarea ei, ca ”poftă de vizual” adică un anume gen de exaltare venită din adâncul unui sentiment de demult uitat ori ascuns. Mai apoi se adâncește spre stări mai complexe.  Mai tulburătoare ca  translație de la  nemișcare la mișcare, de la paralizabil în frumusețe la intangibil în vibrant. 

Ultimul lucru pe care-l faci este împrietenirea. La un anume nivel. O floare pe care o simți respirând, înrourându-se, uscându-se, producând fotosinteză, este transcendență.  Respiră divinul. Atunci ție nu-ți mai rămâne decât uimirea să exprimi : Doamne, sunt atât de viu!!!

.

Gard matinal și atât

Corn înflorit ( Câmpina în februarie)

                                                                                                                              (Câmpina)
Dimineață de plimbare agale pe o stradă liniștită. Lungă. Atât de primitoare! Atât de adormită  că nici câinii curților, de obicei vigilenți,  nu te bagă în seamă. Atât de provincială și de provincial periferică că nici o mașină n-a trecut în timpul plimbării mele. Atât de ploioasă că undeva ceața, se oprea la jumătatea străzii, protejând-o. 

Am avut sentimentul că trec pe lângă un șir cu nenumărate cuiburi de vise. 


Și în fața mea, garduri. Un lung șir de garduri. Bătrâne garduri de lemn, frontiere nu la fel de opace ca acele opreliști moderne ale mondenilor. Totuși  gheme de vise se deșiră din fiecare curte. Firele, le vedeam cum le ies să se împletească împreună în stradă.  Strada e a lor nu a mea, îmi spuneau. 

Am trecut pe lângă gardurile vesele ce păstrează ascunse case cu umeri frânți de vreme.  Garduri importante, ce punctează narcisismul deținătorilor. Garduri  ale singurătății, izolându-și total proprietarii. Garduri de sârmă împletită, dezvăluind grădini largi și poiate. Și în toată acea stradă lungă și binevoitoare cu mine, o anume veselie. Un clocot ascuns, ca fețele copiilor care nu-și pot masca mimica unei imagini pline de haz, și-și pun mâna la gură să-și înghită râsul. Că de, poate nu se cuvine!

Gardurile, încep să semene cu stăpânii lor și până la urmă se îmbibă cu personalitatea celor ce locuiesc în interior și se dovedesc ele însăle, purtătoare de mesaje.

Plimbare agale dus - întors, într-o dimineață somnoroasă în plină ploaie de primăvară. Clar de primăvară fertilă chiar dacă e încă februarie.

Ce am primit eu? 

- Daruri pentru toate simțurilor. Daruri trezite de mugurii care se umflă vizibil și de picăturile de apă ce se cumulează încet pe ei. Ploaia a transformat pomii într-un fel de brazi de Crăciun, plini de globulețe din apă. 

- Privirile curioase ale  găinilor care deja râcâiau. 

- Pomi curățiți de ramurile de prisos și tufe de trandafiri tăiate prost Asta îmi dă un fel de mâncările în palma stângă de parcă m-aș duce să îndrept lucrul ală făcut de mântuială și să pot tăia ”corect” frumusețe de tufă. Supărarea mea pe proprietarii de trandafiri e la fel ca supărarea pe care evident n-o pot etala, pe părinții, care neglijează educați propriilor lor copii. 

- Apoi copăile albastre uitate de seară în prag cu lături (a se vedea că stocul de băițe de plastic al magazinului local nu a avut multă vreme decât prezenta culoare albastră). 

- Cornul deja înflorit. Abundent înflorit. 

- Și multe capete de ghiocei. Atât de multe că formează pete de alb prin mocirliul grădinilor. 

- Apoi mirosul de ploaie și de lemn umed. 

- De pământ proaspăt întors cu lopata. 

- Și guguștiuci care comunică între ei că nu știu să zic dacă asta înseamnă că guguștesc sau nu.

   Avem întotdeauna șansa de a trece pe lângă lucruri extraordinare. Uneori ne trebuie ani întregi să vedem ceea ce este cu adevărat, în fața ochilor noștri. Alteori ca ieri, doar o plimbare mai lungă în necunoscut. Dacă vrei, există nenumărate imagini ce pot surprinde nuanțele unei ființe. Dacă nu vrei, treaba ta, căci totul e să dorim să învățăm...

Și ne-o dorim când ne e cu adevărat poftă.



.

Ikebana

 Ikebana și școlile ei reprezintă un mod, altul decât cel obișnuit, de a vedea și a înțelege o lume a simbolurilor.
Aici, mai jos, sunt 3 simboluri: ”aducători de mesaje” ( stânjeneii), dragoste eternă ( floarea miresii) și minunatul9 frunzele de Monstera).
Cât și cum le pui în evidență, îți vor alcătui o scrisoare către lume, o declarație. Asta doar dacă ești gata să oferi astfel de mesaje celorlalți.
Și poate că timpul ăsta, mult așteptat, a și venit. 

Ikebana, nu este o simplă punere în vază a florilor și aranjarea lor simetrică sau după o anume tehnică, învățată și reprodusă prin multiplicare.

îți vorbește de viitor și concomitent îți vorbește și despre tine. Acele lucruri pe care nu le știi, sau le eviți, sau le repudiezi. În ikebana, mai mult decât oriunde îți înveți lecțiile despre efemeritate, eleganță iar parfumurile care îți conduc viața fără măcar să le bagi în seamă le poți materializa și dărui.

Ikebana este o cale spirituală, ”calea florilor”. O cale care are obstacolele ei, are deschiderile și răscrucile ei. Are chemările și are responsabilitățile ei. Care are încoronările ei.

Înțelegerea principiilor înseamnă de fapt posibilitatea dată ție, de a te juca cu frumosul. Cu acel frumos viu. 

Repere în calea tragediei esențiale

 Încercările noastre, drumuri noastre și mai ales stâlpii noștri care ne devin repere, ne fac diverși prin ceea ce atragem și prin ceea ce dezvăluim, ne dezvăluim, nu prin ceea ce ne simplifică când viața rămâne la micul ei nivel al autosuficienței:


*****

 Nu-mi place de acei oamenii care dezvoltă ritualuri. Care conștienți își propășesc în bătătură ritualuri, de fapt niște tabieturi ale noului val și care vai, din cauza acestora deviază într-un dialog  unilateral de convingere. Și de argumente particularizate. Văd, în mintea mea, că  un astfel de lucru  vine fie din nevoia lor de auto-convingere și trebuința lor de aprobare. 
 Dar ce are asta a face cu ceea ce doresc, își doresc, ceilalți??? Și cu ce vor face ceilalți!!! De fapt ce mă supără probabil mai mult și mai mult, nu sunt  obiceiurile în sine ci modul  abuziv care le încunună dorința de control.

 Nu-mi plac oamenii care arată cu degetul la ce fac alții. O fac în gura mare,  o fac de multe ori spre cei care nici măcar nu-i cunosc. Își dau și ei cu presupusu, nu? 

 Căci asta e cea mai proaspătă  boală contagioasă, nu? O fac din prima, fiind ei niște ”lacomi de cuvinte” și o fac cu dorința ca atenția să ni se concentreze asupra lor. Noi de jos, ei pe piedestal. Noi, uitându-ne după degetul lor. Uimiți. 

Nu-i așa, se spune că vorbește gura fără ei. Și că ei, mestecă cuvinte negândite, fără să le fie clar dacă au înțeles sau dacă momentul, e oportun sau dacă rănesc în vre-un fel. 

Bunica mea îi numea „spală varză” sau ”vântură varză” (evident murată) căci declarațiile ne lasă de fiecare dată cu dâre și damfuri. Sigur că ne atrag atenția. Dezagreabil. Dificil de trecut cu vederea, cu auzul, cu mirosul. 

Culmea e că vociferează doar la acele acte și acele virtuți la care ei sunt ași în a le exterioriza. De aceea ei, doar pe acelea le preamăresc și le promovează și doar opusul lor îl condamnă. Nu-mi plac, nu pentru că am ceva cu ei, ci pentru că le văd nesiguranța ascunsă sub aroganță și mă gândesc cât de dureroasă le e limitarea. Căci în rest după cum spuneam, sunt ”varză”.  


******

Nu-mi plac oamenii care se însingurează în lumina reflectoarelor, pedepsindu-i pe alții cu hachițele lor, cu nevoile lor, cu indicațiile lor de a fi apreciați. Într-un fel, cu strigătele lor de ajutor. Și apoi cu refuzul lor de a fi ajutați, arătându-se ofensați că oferta mea ”e prea târzie” sau că nu e îndeajuns. 

Mă gândesc, tocmai pentru că însingurarea ne atrage pe toți. La un moment dat, ne devine prietenoasă, ca un punct, o pauză de odihnă, de ”reset”, adică reculegere și restabilire. Eu văd  însingurarea, nu ca pe retragerea în peșteră ci ca pe locul de start spre o nouă treaptă. De aceea cred că nu însingurarea e problema primordială  ci o boală mult mai acaparatoare subtil ascunsă de singurătate: inutilitatea.

*****
 
 Mă oftică că nu căutăm ce ne revine. Avem noi fiecare o culme a noastră, numai a noastră. Și că n-o căutăm. Ca pe ceva esențial. Ca ceva care ne lipsește.
 
.

Inimă de copil

Inimă de copil

Inimă de copil 

 (”Nu-i de ajuns să privești ca să vezi...”)

 Granița frumuseții trece dincolo de florile scumpe.  Florile trebuiesc eliberate de ambalaj așa cum noi toți, într-o comunicare ideală, trebuie să ne îndepărtăm ”ambalajele”.  Iar el ochiul, el,  trebuie să primească acele imagini și acele aspecte  ale atracției spre nou, spre înnoire.

 Florile au o frumusețe genuină și admirarea lor te duc spre o mai proaspătă filozofie a regăsirii. Florile sfârșitul de februarie chiar asta comunică: un drum al regăsirii. 

 Fiecare floare, și cu atât mai mult privind la cele minuscule, firave, te ajută să-ți elimini constrângerile și să îți impui în gândire, drăgălășenia. Și noi, mai aspri și mai plini de șmirghel ca niciodată de asta zic eu, avem nevoie!

 Iar pentru că fructul este plenitudinea fiecărei plante, o floare ar trebui să-ți comunice o anume stare de zgâlțâire mentală în care înțelegerea ta să facă diferența  între amestec și contopire, între ordinarul melanj al mixturilor  și  germinarea, care este o contopire în miracol. Încearcă să privești floarea, orice floare,  ca instrument al divinului.

Asimetria, formele aranjamentului, golul ce rămâne față de buza vasului, sunt doar modalități ale minionului de a atrage atenția și de a te obliga să te focalizezi asupra smereniei. Smerenia, (umilința contrară umilirii), aceea care nu denotă sărăcie de sensuri ci o pură neînsemnătate față de măreția naturii, de puterile cu care suntem confruntați și care, într-o floare, se trezesc și se combină. La fel ca înțelegerea spațialității și pregătirea acesteia, necesită gândire. Căci  ”golul” e o necesară debarasare de vechi, pentru a face loc. Locul unde să se poată desfășura izbucnirea regenerării a tot ce înseamnă iubire, coabitare, împletire de sensuri, unde poți vedea o mini grădină a diversității.

Ca să vezi dincolo de forme e nevoie să privești dincolo de lucruri. 

Când privind în liniște, acest mic aranjament de plante, secundele se curmă, devin transparente și doar atunci petalele de porțelan alb roz se deschid și sub o inflorescență de galben vârtos, îți trimit parfumul. Suavul. Efluvii de parfum discret vin spre tine. Și în tine rămâne doar o inimă de copil veșnic mirată.

Compoziția: ramură de gutui japonez (Chaenomelis japonica), mahonia (Mahonia aquilifolium), și planta zâmbetului (Kalanckoe sp.) cu flori albe și roz.
Vas metalic (benzi argintate, 1890)



În loc de melanj 

(” nu-i de ajuns să privești ca să vezi”)

Știu acum că 
a iubi însemnă
a citi dincolo de lucruri.

De aceea îți cer 
să te convertești!

Ca să înveți să te copleșească
alfabetul divin.

Să vezi dincolo de forme
Diferența între amestec și contopire
Între melanj și germinare
Și asta să te însuflețească.

Neîncorsetat.


Și ca să triești toate astea
Slobod. 
(”Irizații caline” - editura Eubeea 2009)


.
 

Crisparea zilnică, esență a nemulțumirii

- Ce-i cu tine? Ce ești așa de obsedat?

- Pentru că azi haosul mi s-a părut a fi total și mă bulversează.

- Îmi pare rău, ți s-a întâmplat ceva?

- Mie nu, doar că azi parcă viața a încurcat și a aruncat mai mulți oameni peste bord!

- Ai asistat la multe întâmplări? 

- Nu, doar le-am auzit. Înmulțite. Vizionate. Strecurate. Dezbătute. S-au înlănțuit! Oamenii nu mai știu să se adapteze și atunci țipă de frustrare. Pentru mine sonorul parcă e dat prea  tare...

- Dar acum? Vezi,  de fapt e  sfârșitul zilei. Unei zile foarte stresante desigur dar ar trebui să faci ceva să  ieși din labirintul ăsta al nevoilor celorlați.

-De ce crezi că eu sunt o persoană calmă, caldă și nonșalantă? Adevărul e că sunt la fel de siktirit, încordat și tâmpit ca oricare altul! Și uite d'aia acum în minte întorc aceleași probleme ale zilei pe toate părțile, iar și iar...

- Ai încercat o altă perspectivă?

- Ca de exemplu? 

- Crisparea zilnică este esență de nemulțumire. Prețuiește conflictul ca pe ceva care te va trezi. Și noi să facem exact ceea ce ne revine. 

Restul este răbdare. Răbdare fără să cedezi.

.

.

Construcții X

Of,of of, cum ne ascundem noi în false refugii despre care chiar credem că ne ușurează durerea dar care până la urmă se dovedesc că ne provoacă mai multă suferință. Of, of of, nu cer empatia tuturor pentru toți dar măcar un simț al sincronizării. A știi când e timpul potrivit e una din cele mai importante lecții ale învățării. Sincronizarea vine dintr-o mai mare sensibilitate. Iar sensibilitatea ...

******

 Noi suntem toți interconectați. Și când spun asta mă uit la pădurea asta minunată pe care o numesc ”noi”. Oare n-ar fi mai bine și mai frumos dacă am fi mai îngăduitori cu punctele diferite de vedere și cu felul de a fi al fiecăruia. Poate nu ne-am mai împotmoli atât de des... și poate am găsi și mai multe puncte de întâlnire..am înnoda mai multe între noi

.

Creșterea și deșeurile

”Cu cât copacul crește mai înalt cu atât mai tare îl bate vântul” (proverb japonez)

Fiecare sistem ne obligă să jucăm în diverse moduri. Dacă te uiți doar la ceea ce face sistemul, căci astăzi avem prea mulți ”uitători”, nu-ți mai aduci prea repede aminte ceea ce te forțează pe tine să faci. Și nu faci nimic de teamă că în procesul creșterii apar prea multe mizerii...

Nici un sistem nu vrea să fie schimbat și nici un sistem nu va fi schimbat cu cei care în loc de entuziasm își zic, ”eu nu mă-ntind mai mult decât mi-e plapuma”. Și cu toate că avem capacitatea de a-l schimbă preferăm să navigăm printre...

În jur prea mulți conformiști care își zic:
 
- De ce aș ieși în față, or să mă ia la ochi!
 
- Chiar, de ce?
 
Poate doar pentru a vedea, a te vedea, cât ești dispus să dai ...

.

Păpușarul

Linji Yixuan: ” Lasă păpușile să țopăie pe scenă și observă pe cel ce trage sforile.”

Acuzăm în continuu de manipulare dar eu mă trezesc că cei din jurul meu - mai mulți decât cei ce recunosc și mult mai mulți decât cei ce o fac cu intenții binevoitoare-   își doresc să spună oamenilor  ce au de făcut, fără să fie conștienți că n-o să iasă decât un spectacol de marionete mediocru.

Iar eu, cu problemele mele gloduroase, de-mi vine să le spun:
- Băi frate, nu-ți dai seama cine sunt eu! Ba chiar mai mult: Ian ascultă: nu-ți dai seama cine mă cred eu! Ești departe de mine frățioare...

Mai lasă-mi loc și mie. Lasă-mă să mă desfășor, fără a mă dirija, fără constrângerile, fără fricile, fără vinele și fără coada ca de cometă a resentimentelor tale și mai ales fără ”nu”-urile tale multiple de care mă împiedic la tot pasul.

Ce mi-ar place zău, ca în loc să te ocupi cu îndrumatul, să mai aerisești un pic. Ști tu unde! Și lasă ușa deschisă. E primăvară...

https://www.youtube.com/watch?v=SphHaiW7fzg

nevoia de frumos

love nest

Ikebana, se pare că necesită cu siguranță mai mult efort de înțelegere față de aducerea în casă a unui buchet de flori și de-al trânti până la uscarea lui în vază, să zacă. Nu e un zarzavat de flori tăiate alandala și nu face parte din somptuoasele buchete răstignite, cum vezi azi prin piețe, printre munți de ambalaje.
E o formă de vizualizare și de relaxare pe care oricine o poate experimenta dar mai ales este o cale a exprimării dincolo de cuvinte. Exprimă. Expiră. Respiră. Experimentezi nașterea altor sensuri decât cele evidente, cele arhicunoscute. Te face să dialoghezi cu un altul, promovează o meditație senină, ne vorbește despre efemeritate, despre simbolurile vieții, despre vârstele omului, despre înălțare și decădere. Despre viziune și adâncimi sufletești.
Dacă asupra unei flori nu zăbovești cu privirea nu-ți îmbogățește viața, nu are cum. Trebuie privită în așa fel încât să te facă să înțelegi că natura lumii îmbrățișează spiritul uman. Acest lucru îți dăruiește înțelegere și revenirea la simplitate și la regăsirea atât de necesarei frumuseți.
Inventatorii Ikebanei consideră că simetria e o născocire omenească, contrazicând astfel natura. Doar asimetria e cea care poate da o diversitate uimitoare. Simbolul dualului. Al haosului și armoniei. De aici, un punct de plecare. De aici pe mai departe un drum al propriei redescoperiri...

filmul tău

Ce contează? În filmul tău ești unic și tu ești actorul. Tu ești cel ce simți Tu ești cel ce rămâi. Cel ce rămâi până la capăt. Nu ar trebui niciodată să îți dorești un rol secundar. De ce ți-ai dori? Căci oricât de apropiați îți vor fi ceilalți, tot rol episodic vor avea....

Și dacă cel din fața ta ...

Viețile noastre trebuie să devină mai umile. Gurile noastre mai tăcute. Gândurile noastre mai curate. Inimile noastre mai pline de emoții pentru alții și gesturile noastre mai ofertante. Ar trebui s-o facem nu s-o știm.

De ce ne-am frământa că ne pierdem în micile jocuri de-a balanța? Nu vedem că o astfel de relație negustorească e rodul lui prea plin, în mercantil? Pe când relațiile noastre, ar trebui să ofere sentimentul celui din fața noastră că el e cel ce deține rolul de ”cel mai important”? 

Olarul  japonez, cu grija lui față de unicat, cu migala lui, valorifică inclusiv accidentele petrecute asupra vasului când între porțelan și foc nu a fost o totală simbioză. Așa se dă posibilitatea frumosului să îmbrace divers-ul.

Ce se va întâmplă cu noi  dacă dăm (doar) atât cât primim? Nu creștem, doar  riscăm deșertificarea. Niciodată nu vei ști dacă cel ce-l ai în față nu e un înger (cum ar fi să ai un înger deghizat în prieten)? Ce te-ai face dacă ai rata o astfel de întâlnire?

N-ar trebui să ne purtăm cu ceilalți ca și cum de fiecare dată am doza sentimente de egalitate. Ca și cum cei din fața noastră ar fi nelocuiți. Ca și cum am turnă sentimente și emoții și cuvinte pe care le vrem egalate. Le așteptăm egale? Și dacă nu? Admonestăm?

Nu știu dacă înaintea-mi e un suflet mare sau mic dar cel din fața ta trebuie să fie mai întâi, un suflet important. Atât de important pentru că datorită lui (și lui) lumea continuă să existe. 

 Niciodată nu vom ajunge să ne ridicăm la înălțimea oamenilor cu care suntem împreună.


.


.

Autenticul spectacol

Spectacolul adevărat nu e pe scenă
este cel din sală
uneori e pervers, 
depinde cât e de ascuns.
Spectacolul este sub frunțile spectatorilor
și atât de intens
că uneori le curge pe nas;
o hemoragie de gânduri.
Alteori se înfige în creiere
plantând baobabi 
ce cândva
nu se știe când 
sau de ce
vor zgudui,
mica planetă numită creier.

Adevăratul spectacol,
e privit numai de actorii autentici
acei ce nu-s mândri 
că au declanșat așa cataclisme
și care-s subjugați de vina
că au oferit mărul.

.

Acumulări

Am evadat dintr-o casă cu foarte 
dar foarte multe milieuri de macrameu,
și din bucătăria 
care magic mă lipicea cu exces de baclavale.

Am plecat de foarte 
dar foarte multe ori
în căutarea adevărului 
dar o neg, 
o neg cu-nverșunare
căci nu este în rețetarul cu mental sănătos.

Am învățat să trăiesc printre norii de molii
păstrând cu sfințenie
târâte dâre de naftalină
și munți de cioroboaie
de care nu mă mai despart.

Păstrez în orice-mbrățișare
fereala de ciupiturile obrajilor mei de copil de 5 ani
când mă recitam vecinelor 
ori unor rude obscure cu pălării ciudate
cu miros de rântaș 
și damf de guri nespălate,
cu  înțelepciunea 
că era nevoie de un tribut 
ce trebuia plătit.

Asimilez conflictele,
la fel ca certurile de la colț de stradă
și mă gândesc că nu-i chiiiiar așșșa de rău
căci e un fel, 
un alt fel, 
de cunoaștere prin exces. 

Îmi cultiv insomniile.
Chiar azi am ieșit dintr-una, 
tulburătoare
prin faptul că mă testează la limită.

Iar gândul meu, 
la fel de frumos ca o ilustrație din țări exotice,
rămâne un schelet al iluziilor,
așteptând să-l îmbrac
abia când mi se distribuie 
rațional,
masca,
special mâhnită de regrete.

Plouă în mine a înfrângere
pe strânsură amară de praf
și a remușcări că nu am dat mai devreme
bir cu fugiții.

Nu te atinge de mine până ce nu-mi revin!
Atunci redescopăr că îmi place enorm să râd 
și-mi zic: 
- Băi frate!  Ești pe drumul cel bun!


.

.