De calendare vorbim, de astronomie sau pur și simplu de trezirea ca act de credință?

Calendaristic, astronomic și actul de credință

De mâine cei din jur se așteaptă la mărțișoare. Mărțișoarele nu ne mai spun de mult ceva. Roșul și albul, nu ne mai sunt talismane.

Mă feresc de aglomerația tarabelor la fel cum mă feresc de polemica agresivă sau de comentariile țățești și nu pentru că nu aș accepta înghesuiala, vulgul, tejghetarul ori frecușul cu alții ci pentru că intru fără  dorință într-o atmosferă de comerț a sentimentalului, de-a datu și de-ar primitu. Mult și ieftin. Cu liste. Și asta doare. Mă doare. Și, și mai puțin distractiv mi se pare  comerțul cu flori în perioada asta. Mă crispează mafia florilor. Când buchetele sunt etalate așa cum am văzut bunăoară azi, mă face să mă gândesc asupra de măsură la târgurile de sclavi. Ba mai mult, mi se naște un fel de revoltă la cât de ușor pot fi fi păcălite albinele la tarabele florăreselor în zilele lui martie. Le vezi bâzâind și înțelegi cât sunt de înfometate. Și cum de obicei florile lui martie sunt sterile simți laolaltă cu ele, dragele și bietele roiuri, ce înseamnă cu adevărat deziluzia. Așa-i și la oameni, în foamea lor după sentimente adevărate. Nici nu știi cât mai e până la anotimpul mierii. Nici nu știi dacă mai reziști.

Astronomic, gândind mai savant, și mai inginerește, mai sunt 20 de zile până la anunțata primăvară. Observația omenească a dat nume acestui timp tulbure. Acestui ”între-timp”. Nu vreau să fac un dans de cuvinte dar ”babele” și ”moșii” ca și toate poveștile, ca și toate festivalurile sacrului din zilele acestea, derulează basmul lumii care se trezește. Lumea e biciuită să se trezească. Sentimentul e brusc. Ruperea de vechi e ca inundarea, prin smulgerea unui zăgaz. 

Biologic vorbind, doar  cei ce au acumulări se trezesc primii. Cum sunt plantele cu bulbi: ghioceii, brândușele, viorelele, zambilele, lalelele. Și mai care? Cei care au căpătat temeinicie. Adică profunzime. Adică răbdare care rezistă. Și cei care au cedat ceva mai puțin prețios ca să rămână cu ceva mai de valoare. Or fi de ajuns cele 20 de zile să învățăm așa ceva? Depinde, îmi spun eu an de an,  de cât de tare suntem cufundați în somnul leneș al ignoranței.
 
De ceva ani, privesc primăvara și ca pe un act de credință. Nu mai am același păreri de cum va fi anul și anotimpurile și bogățiile și renumele și carierele și mult râvnitul. Dar văd clar cum ”a fi”, e egal de important cu ”a avea” și ”a face„ și că între ele, există un echilibru. Am văzut cu ochii mei că oamenii pot fi ușor vindecați, de prostie, de elitism, de a fi dirijați, chiar și de fățărnicie și de câte și mai câte boli grave. Măsura cu care ne măsurăm noi între noi, numită incredibil, a devenit ceva comun. Am înțeles că făcând ceea ce îmi revine, e mai important decât a mă realiza în viață și din cauza asta, doar din cauza asta, am atâtea idei și atâtea pofte împlinite și atâtea de dat.  

În credință atunci când intervine certitudinea, e o descifrare anevoioasă ca la un pariu la care ceilalți nu pariază de frică și știu că totul ține de lumina ”mereu-uimirii” ce se află în cea mai secretă cămară a sufletului meu.

Și de câte ori deschid ușa, tot ce este himeră se estompează și tot ceea ce este fertil devine  o nouă primăvară care prăbușește bolta infernului din mine și mă cutremură ideea unui nou curcubeu chiar deasupra inimii mele. 


.

.