În umbra cocoșului de Breaza

Când eram foarte mică, mi se povestea că pe undeva pe la Breaza, am văzut eu pentru prima dată cocoșul. Unul fălos și bătăios din cei care ciupeau copii curioși. Și mi s-a părut înspăimântător, pentru că am dar de el, suit pe un gard și am făcut întâi și-ntâi cunoștință cu umbra lui. Umbră în care eram total cuprinsă. Mi-am pus pălăria (pălăriuța) pe fața și m-am ascuns de așa o dihanie pe care nici n-o văzusem dar care mă îngloba. 

Mai apoi, la diversele mele frici de copil, părinții îmi foloseau această poveste ca să mă ajute să trec peste ceea ce mie mi se părea de netrecut.
Dar ceea ce mi se pare semnificativ și atât de adânc ca o amprentă a lor în mine, încât să reziste unor peste 50 de ani, sunt de fapt discuțiile derivate din povestea cocoșului de Breaza. Și nu discuția propriu-zisă ci întrebările pe care le primeam/puneam sau eram pusă în starea de a le pune:

Mama: - Ce face floarea soarelui când e noapte? După ce se rotește ea?
 
Tata: - Câte lucruri cunosc eu care nu au umbră?

Mda, umbra se evidențiază în prezența unei surse de lumină dar ne-am obișnuit noi să căutăm sursa. Mereu s-o căutăm?

Ps: Am și niște fotografii de la Breaza, de atunci. Se pare că pălăria, ei da o deja pierdusem, ha ...

.

Adolescența e o permanentă construcție într-o creștere

Pentru părinți de adolescenți, nu pentru a-și ajuta copiii să treacă de adolescență ci să treacă prin adolescență. Frumos, să treacă și s-o petreacă...

Vrei ca propriul tău copil să crească pozitiv, sigur pe el și independent, flexibil și adaptat acestor vremuri și mai ales străduindu-se să facă lucruri mari, pe măsura lui, în viață? Ori vrei să rămână copia voastră, legat de voi, să răspundă nevoilor și gândirii societății din care voi ați provenit? A mentalității voastre, ori a bunicilor, ori a dădacelor, a gândirii de supermarket, a realizărilor de turmă și a ideii de permanentă concurențialitate?

V-a trebui voi să îi ajutați și să le fiți model pentru a adopta o mentalitate a creșterii. Ați auzit măcar de așa ceva?
Oh, dar e multă agitație pentru asta, în zilele noastre. E atât de multă agitaţie în ultima vreme, pentru că se pare că chiar funcţionează. Cercetările arată că copiii care adoptă o mentalitate de creştere văd schimbări de transformare în modul în care îşi abordează abilităţile şi în ceea ce pot realiza. 

Când îi auzi că spun "nu pot face ceva" sau " nu sunt bun la matematică " - acestea sunt toate semnele unei mentalitate fixe. Oare cine le-o fi fost modelul?

 Mentalitatea de creștere este opusul. Ei, adolescenții, trebuie să capete o stare de spirit, înțelegeți o anume stare și nu mai multe activități istovitoare, impuse și stabilite de părinții în fuga lor de a nu le scăpa nimic ceea ce le-ar putea oferii propriilor lor copii.

Pentru acest lucru au nevoie de momente de reflecție, de puncte fixe, de borne și de înțelegerea vieții ca un continuu.

Țineți minte cum era cu jurnalul? Acela în care scriau și alții. Acela repede abandonat de fiecare? Dar acum e din nou la modă să ai un jurnal, fie el și virtual. Ideea e cum acesta să și folosească, pentru că el trebuie să cuprindă și abilitățile importante și să dobândească această mentalitate de împuternicire. Obișnuiți-i să vă vadă că vă faceți timp: timp pentru lucruri noi, timp pentru a învăța ceva pentru voi înșivă, la orice vârstă și că faceți asta cu bucurie nu ca pe o corvoadă. Ei pot învăța din modelul care le sunteți doar dacă intrați voi într-o stare de învățare. Vorbim foarte mult de timpul de calitate petrecut cu ceilalți. Nu știu zău cum se întâmplă acest lucru pe la voi? Ce ziceți? Vă veți pregăti de un jurnal în care să aveți reflecțiile voastre, învățările voastre? Ceea ce a fost semnificativ și bun și de luat în seamă pentru fiecare, în ziua de ieri...

Despre decorațiuni și ștersul lor de praf

Vă mai aduceți aminte de mania colecționării albumelor de artă? Cele apoi puse frumos aranjate, cât mai la vedere, pe măsuța joasă de sticlă din mijlocul sufrageriei? Și, acum dimineața, în momentele mele de reflecție, mă întreb, punem noi oare mai multă energie în a (le) colecționa decât în a (le) răsfoi? 

 
Nu-i așa că în ziua de azi, în cazul în care le mai avem, albumele de artă, cel mai greu lucru e să le ștergem de praf și ei da, ele nu mai sunt așezate simetric și frumos răsfirate la vedere, pentru ca musafirii să întrebe de ele. Cu trecerea anilor, întrebarea/întrebările ni se schimba. În jurul meu mulți care au tânjit după operele de artă din albumele din bibliotecă le-au văzut pe viu în excursii greu plătite. Oare au rămas și cu altceva în afara miilor de fotografii digitale care atestă că au ajuns acolo? Oare cunoștințele și frumusețea acelor spații și locuri au mai fost revizitate, măcar în minte? Eu îmi aduc aminte de sesiunile de diapozitive în care cel plecat își povestea experiența excursiei unicat. Acum avem canale speciale la TV și computere acasă și cam toți știu să acceseze pe internet linkuri cu vizualizări directe din muzeele lumii.

 
Întrebarea principală nu e legată de opera de artă care e la un click distanță. Dacă doresc și când doresc. Întrebarea serioasă pentru mine este alta:
- De fapt, de când n-am mai avut eu/noi/voi musafiri din cei pentru camera de zi? Din cei pe care să nu-i tratez cu uitatul la televizorul deschis (computer, combină tabletă, etc...) ci cu fața mea zâmbitoare, o cafea cu caimac și o farfurioară cu dulceață de trandafiri... Cu discuții care să te conecteze cu invitații tăi? Mai ales cu astfel de discuții importante pentru creșterea noastră.

 
- Vai, vai ești varză, ce demodat gândești! mi se va spune. 

 
Dar am adus această imagine în discuție pentru că știu că nu ochilor, ci nasului îi vor fi stârnite amintiri dragi. Această imagine are un gâdilici aparte, încât să vă facă poftă de a invita acasă pe cineva, nu la restaurant.
 

- Poftă de ce?
 

Poate de a răsfoi, în tihnă un album proaspăt șters de praf, lângă o cafea cu caimac...
 

***
 

Cred că v-ați prins, nu-i așa ieri am șters praful în bibliotecă. Mai mult răsfoind decât dereticând. În fotografiile de mai jos am pus câteva pagini din albumele de artă din bibliotecă. Astea sunt cele mai vechi din 1913 și 1937. 

 
Eu am avut mare noroc, pentru că uneori le mai arăt și copiilor. Veți spune: Ei chiar crezi că niște poze vechi au impact asupra tinerilor de azi? Ei bine, au. Obiectele vechi au o anumită fascinație pentru ei dacă ști să construiești povestea acelor obiecte. Un obiect vechi ținut în mână și mirosit, pipăit are impact serios asupra tuturor.

 
Țin minte că mică fiind, eu răsfoiam albumele acestea deseori. Pe atunci eram tare nedumerită când, după ce citisem pe nerăsuflate ”Cei trei mușchetari„, „După douăzeci de ani” și „Vicontele de Bragellone”, am privit portretul lui Ludovic al XIV-lea din imagine.

 
Regele Soare avea pantofi roși cu toculeț și ștrampi de mătase? Auăleu! Ei bine, erau multe lucruri pe care nu le pricepeam cum e cu modele astea decadente... Dar ce noroc să-i văd hlamida prețioasă cu flori de crin. Vise de copil.

 
Ștergeți, vă rog praful în bibliotecă, Pe fiecare carte. Poate aveți surprize. Eu am avut una. Am re-re-redescoperit ascunse bine dar mereu la vedere, câteva din poeziile din tinerețea tatălui meu. Spun ”descoperit” pentru că pur și simplu uitasem de ele.

 În 2015 le pusesem ”bine”. Coli fragile îngălbenite, un scris familiar, un dosar cu șină ruginită pus mai apoi într-unul din dosarele astea moderne gen mapă. În decembrie, obișnuiesc să fac un parastas părinților mei. Acum l-am programat peste 2 săptămâni. Dar de fapt comemorarea am început-o de ieri și nu are nici o legătură cu praznicul și pomenile ci cu ”peste timpul”. 

 

Mărturiile gândurilor celor din familie te fac să-i înțelegi mai bine pe ai tăi, să te înțelegi mai bine pe tine.

 
Ceața - Constantin Aurelian Scărlătescu (1935 - 2015)

 
Mantia albă, lăptoasă din poale
Fierbe, se-ntinde ca fumul prin vale
Urcă poteci, răsfirate pe dealuri,
Trece viroage abrupte în valuri
Cuprinde plaiuri, poiene, pădure,
Vrând orizontul întreg să îl fure.
A pus stăpânire pe curți și grădini,
Pe miriști și vii, bălării, mărăcini,
Luînd în primire ocoale, poiate
Pitește în pîclă drumuri și sate
Cu oameni și case, biserici, livezi
Ca-n altă lume deodată te crezi.
Cortina cu stropii ei fini și reci
Magic se-agață-n văzduh peste seci,
Ceața se-nalță aproape de nori,
Acoperind însoritele zări
Aduce cu sine rele stihi
Și prin coclauri coșmar cu stafi.
Zici că pământul pornit-a spre cer,
Că-mprejurimea plutește-n eter
Când totul dispare, toate s-au șters
Că raiul fugit-a din univers.
Când duhuri și șoapte stranii se cern
Și pe aici e intrarea-n infern.
Teama de soare o-ndeamnă s-alerge –
Scăparea ei este în umeda-i lege.
Cu spaimă se-ntorce de unde-a venit
Și ceața își simte obștescul sfârșit
Perzându-și puterea și albul veșmânt
Pulberi de apă purtate de vânt.
Din caierul ceții scame-au rămas
Prin vaduri, văiaoge, trupul și-a tras
Lasă în urmă pe unde-a trecut
Lacrimi jilave din care-a țesut
Povestea ei scurtă, marea idee
Să-și facă trenă din curcubee.

.

.

Remediu pentru fricile mici

Știți, de fapt mie nu mi-e frică de oamenii învechiți, de orice vârstă ar fi ei. La ei se manifestă neputințele nu auto-limitările.

 

Mie, mie frică de extremismul părerilor și de capacitatea oamenilor ”binevoitori” de a fi orgolioși și manipulatori pentru a-și pune-n aplicare doar propriile lor idei și atât. Cu accent pe ”doar”.

 

- Cum îi recunoști?

 

- După cum sunt îmbrăcați.

 

- Adică?

 

- Păi se îmbracă în propriile lor idei și le poartă cu așa o maiestate ca pe hainele regale. Când îi asculți, îi simții cum îți flutură mantiile pe la nas tău și când te uiți la ei, îi vezi cum își caută printre privitori, fie paji, fie supuși...

 

Și de fiecare dată când mi se întâmplă să dau peste astfel de oameni nu știu ce fel de legături fac clic, declic prin minte, că-mi reamintesc de povestea cu hainele Împăratului cu toate că n-ar trebui, pentru că nu se potrivește cu mesajul poveștii. Ăia din poveste erau mincinoși sadea.

 

Dar eu, îmi înlocuiesc personajele reale cu cele fictive și ei da, râd pe înfundate. Asta ca să-mi treacă de frica vezi bine...

 

Să nu-mi spuneți că-mi place să-i ridiculizez pe cei din jur. Nu e ce pare. Pentru că una e să ridiculizezi, înjosind oamenii și alta e să ridiculizezi metehnele care te înconjoară. Această clarificare am găsit-o când lucram cu adolescenții. Alături de ei, am citit și analizat seria de cărți Harry Potter. Și e o explicație interesantă acolo, legat de apariția unui ”bong”. Să nu-mi spuneți că nu știți ce este acela un bong? Un ”bong”, în cărțile magice ale lui Harry Potter este forma pe care o îmbracă fricile noastre. Nu știm ce cum se manifestă acestea până când nu ni le confruntăm. Dar pentru asta e nevoie de curaj. Aflați acum că pe pe un bong îl ”dezumfli cu o vrajă specială, aducându-ți imaginativ, în față, antidotul de încredere, adică opusul fricii tale sub formă ridiculizată”.

 

Merită încercat zic, înainte să ajungem în povestea cu  hainele Împăratului. Asupra unui singur amănunt vă mai atrag atenția, în lupta cu fricile proprii e nevoie de mult curaj și acest lucru e subliniat chiar din titlu. Titlul basmului cu haine fermecate vorbește de fapt de vitejie! (”Croitorașul cel viteaz”)

 

.

.

Despre cum trebuie procedat cu îngerii

Azi dimineață, am găsit atâta mărgean risipit pe amintirile mele că ele, erau acoperite întru totul și roșii foc de emoție. 

Azi dimineață, m-am întrebat de unde vin și cine sunt și de ce o așa liniște m-a cuprins căci mintea mea e inundată de pete de lumină iar cordele sufletului meu îmi vuiesc albastru.

- Înțelegi? M-au inundat creșterile din mine dar cel mai tare și cel mai tare mă gâdilau mugurii de îngeri. 

Ți-am  făcut cu ochiul să trecem aparent nepăsători pe lângă mlădițele fragede cu aripi dar ai vrut, dinadins ai vrut să-i iscodești. Ai aflat astfel că ei nu au rădăcini, de aceea nu prea îi vedem des în suflete. (Le-)ai promis apoi că le  vei face un aerodrom, cu piste speciale de unde să își ia zborul. Eu m-am necăjit, îți spuneam răspicat și știi bine, un pic răstit:

- Hei ce faci? Îi alungi? Mi-i alungi?

M-ai liniștit când am văzut că aveai aprobarea, singurul aprobarea, de a construi hangare de îngeri. Acum am hangare de îngeri  în inima mea  singurul motiv pentru care ei, ar dori reîntoarcerea. 

De aceea tu-mi aduci miros ”de reîntoarcere ” și un zâmbet pe față de fiecare dată când te văd ...

.

(Irizații Caline 2009)

Ne credem buricul pământului !!! - Construcții VIII

Așa ne credem noi buricul pământului de numa! De fapt ce dorim e să fim văzuți așa undeva în centrul de importanță al celorlalți. Ne plângem, explicăm, detaliem, cumpărăm atenție, ne zbatem să impresionăm doar pentru un pic, un pic mai multă bunăvoință și atenție din partea celuilalt.

 Uni's țanțoși, eu le am pe astea cu bosumflatu'. Interiorul nostru clocotește și dai de toți pereții pe ăla, ori pe ăia, pe care ești supărat doar pentru că nu te-a văzut ce poți și-n loc să-ți zici simplu: 

- ”Ia nu-ți mai hrăni trolul din tine!!!” ni se scurge toată inteligența și toate abilitățile pentru a ne potoli orgoliul. 

Ne credem buricul pământului până când deodată pică cerul pe noi tine și ne dezmeticim...