În umbra cocoșului de Breaza

Când eram foarte mică, mi se povestea că pe undeva pe la Breaza, am văzut eu pentru prima dată cocoșul. Unul fălos și bătăios din cei care ciupeau copii curioși. Și mi s-a părut înspăimântător, pentru că am dat de el, suit pe un gard și am făcut întâi și-ntâi cunoștință cu umbra lui. Umbră în care eram total cuprinsă. Mi-am pus pălăria (pălăriuța), pe față, am țipat înspăimântată și m-am ascuns de așa o dihanie pe care nici n-o văzusem dar care mă îngloba.

Mai apoi, la diversele mele frici de copil, părinții îmi foloseau această poveste ca să mă ajute să trec peste ceea ce mie mi se părea de netrecut.

Dar ceea ce mi se pare semnificativ și atât de adânc ca o amprentă a lor în mine, încât să reziste unor peste 60 de ani, sunt de fapt discuțiile derivate din povestea cocoșului de Breaza. Și nu discuția propriu-zisă ci întrebările pe care le primeam sau le puneam sau, eram pusă în starea de a le pune.

Mama: - Ce crezi tu că face floarea soarelui când e noapte? După ce se rotește ea?

Tata: - Câte lucruri cunoști în jur și eu care nu au umbră?

Mda, acum știu umbra se evidențiază în prezența unei surse de lumină dar ne-am obișnuit noi să căutăm sursa? Mereu s-o căutăm?

Ps: Am și niște fotografii de la Breaza, de atunci. Eram în semiumbră, alături de tata și se pare că pălăria, ei da o pierdusem deja, ha ...

PS Sau cum spune nepotul meu Luke, care e mai obișnuit acolo la el, în Canada cu sintaxa franceză: ”o deja pierdusem”...