Vă mai aduceți aminte de mania colecționării albumelor de artă? Cele apoi puse frumos aranjate, cât mai la vedere, pe măsuța joasă de sticlă din mijlocul sufrageriei? Și, acum dimineața, în momentele mele de reflecție, mă întreb, punem noi oare mai multă energie în a (le) colecționa decât în a (le) răsfoi?
Nu-i așa că în ziua de azi, în cazul în care le mai avem, albumele de artă, cel mai greu lucru e să le ștergem de praf și ei da, ele nu mai sunt așezate simetric și frumos răsfirate la vedere, pentru ca musafirii să întrebe de ele. Cu trecerea anilor, întrebarea/întrebările ni se schimba. În jurul meu mulți care au tânjit după operele de artă din albumele din bibliotecă le-au văzut pe viu în excursii greu plătite. Oare au rămas și cu altceva în afara miilor de fotografii digitale care atestă că au ajuns acolo? Oare cunoștințele și frumusețea acelor spații și locuri au mai fost revizitate, măcar în minte? Eu îmi aduc aminte de sesiunile de diapozitive în care cel plecat își povestea experiența excursiei unicat. Acum avem canale speciale la TV și computere acasă și cam toți știu să acceseze pe internet linkuri cu vizualizări directe din muzeele lumii.
Întrebarea principală nu e legată de opera de artă care e la un click distanță. Dacă doresc și când doresc. Întrebarea serioasă pentru mine este alta:
- De fapt, de când n-am mai avut eu/noi/voi musafiri din cei pentru camera de zi? Din cei pe care să nu-i tratez cu uitatul la televizorul deschis (computer, combină tabletă, etc...) ci cu fața mea zâmbitoare, o cafea cu caimac și o farfurioară cu dulceață de trandafiri... Cu discuții care să te conecteze cu invitații tăi? Mai ales cu astfel de discuții importante pentru creșterea noastră.
- Vai, vai ești varză, ce demodat gândești! mi se va spune.
Dar am adus această imagine în discuție pentru că știu că nu ochilor, ci nasului îi vor fi stârnite amintiri dragi. Această imagine are un gâdilici aparte, încât să vă facă poftă de a invita acasă pe cineva, nu la restaurant.
- Poftă de ce?
Poate de a răsfoi, în tihnă un album proaspăt șters de praf, lângă o cafea cu caimac...
***
Cred că v-ați prins, nu-i așa ieri am șters praful în bibliotecă. Mai mult răsfoind decât dereticând. În fotografiile de mai jos am pus câteva pagini din albumele de artă din bibliotecă. Astea sunt cele mai vechi din 1913 și 1937.
Eu am avut mare noroc, pentru că uneori le mai arăt și copiilor. Veți spune: Ei chiar crezi că niște poze vechi au impact asupra tinerilor de azi? Ei bine, au. Obiectele vechi au o anumită fascinație pentru ei dacă ști să construiești povestea acelor obiecte. Un obiect vechi ținut în mână și mirosit, pipăit are impact serios asupra tuturor.
Țin minte că mică fiind, eu răsfoiam albumele acestea deseori. Pe atunci eram tare nedumerită când, după ce citisem pe nerăsuflate ”Cei trei mușchetari„, „După douăzeci de ani” și „Vicontele de Bragellone”, am privit portretul lui Ludovic al XIV-lea din imagine.
Regele Soare avea pantofi roși cu toculeț și ștrampi de mătase? Auăleu! Ei bine, erau multe lucruri pe care nu le pricepeam cum e cu modele astea decadente... Dar ce noroc să-i văd hlamida prețioasă cu flori de crin. Vise de copil.
Ștergeți, vă rog praful în bibliotecă, Pe fiecare carte. Poate aveți surprize. Eu am avut una. Am re-re-redescoperit ascunse bine dar mereu la vedere, câteva din poeziile din tinerețea tatălui meu. Spun ”descoperit” pentru că pur și simplu uitasem de ele.
În 2015 le pusesem ”bine”. Coli fragile îngălbenite, un scris familiar, un dosar cu șină ruginită pus mai apoi într-unul din dosarele astea moderne gen mapă. În decembrie, obișnuiesc să fac un parastas părinților mei. Acum l-am programat peste 2 săptămâni. Dar de fapt comemorarea am început-o de ieri și nu are nici o legătură cu praznicul și pomenile ci cu ”peste timpul”.
Mărturiile gândurilor celor din familie te fac să-i înțelegi mai bine pe ai tăi, să te înțelegi mai bine pe tine.
Ceața - Constantin Aurelian Scărlătescu (1935 - 2015)
Mantia albă, lăptoasă din poale
Fierbe, se-ntinde ca fumul prin vale
Urcă poteci, răsfirate pe dealuri,
Trece viroage abrupte în valuri
Cuprinde plaiuri, poiene, pădure,
Vrând orizontul întreg să îl fure.
A pus stăpânire pe curți și grădini,
Pe miriști și vii, bălării, mărăcini,
Luînd în primire ocoale, poiate
Pitește în pîclă drumuri și sate
Cu oameni și case, biserici, livezi
Ca-n altă lume deodată te crezi.
Cortina cu stropii ei fini și reci
Magic se-agață-n văzduh peste seci,
Ceața se-nalță aproape de nori,
Acoperind însoritele zări
Aduce cu sine rele stihi
Și prin coclauri coșmar cu stafi.
Zici că pământul pornit-a spre cer,
Că-mprejurimea plutește-n eter
Când totul dispare, toate s-au șters
Că raiul fugit-a din univers.
Când duhuri și șoapte stranii se cern
Și pe aici e intrarea-n infern.
Teama de soare o-ndeamnă s-alerge –
Scăparea ei este în umeda-i lege.
Cu spaimă se-ntorce de unde-a venit
Și ceața își simte obștescul sfârșit
Perzându-și puterea și albul veșmânt
Pulberi de apă purtate de vânt.
Din caierul ceții scame-au rămas
Prin vaduri, văiaoge, trupul și-a tras
Lasă în urmă pe unde-a trecut
Lacrimi jilave din care-a țesut
Povestea ei scurtă, marea idee
Să-și facă trenă din curcubee.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu