”Cel mai frumos Ploiești” - volum din colecția Memento (lansare 14 dec la Muzeul de Artă Ploiești)

 Sâmbătă, acum 2 zile, am fost împreună cu cca 80 de persoane, cu totul și cu totul noi. De-ai noștri vezi bine, ploieșteni verzi! Vorbind împreună despre ”orașul nostru”. Fără emfază, fără lozinci și fără promisiuni doar cu emoție acumulată și cu cea stârnită de acest proiect AEDU: ”Memento” recuperarea amintirilor localnicilor care apoi grupate vor deveni amintirile orașului. 

 Sâmbătă, cocoțată pe scara de marmură a Muzeului de Artă, m-am simțit ca la serbarea de Crăciun. Și când ști că sunt multe evenimente paralele în oraș, multe altele cu tradiție, cu surle și trâmbițe și totuși, vezi holul Muzeului de Artă că devine  neîncăpător ți se taie așa ceva la lingurică vorba lu' știți voi cine. Ce am văzut că n-a fost chip de numărat era că cei ce stăteau în picioare, îi  dublau pe cei care și-au găsit din timp loc... Cine și-ar fi închipuit, zău? 

 De la un timp sufăr de sindromul impostorului  și cum să nu fie așa când realizez ce interes există pentru ce scriu.

Eu aveam de spus în față ”o poezie pe de rost”, până la urmă ăsta e rolul autorilor să promoveze cele scrise de ei, nu? Și evident să susțină o fundație care se ocupă cu Educația Civică! Text gândit acasă dar din care am uitat cam jumătate și asta pentru că din față era fascinant să vezi figurile celor ce ascultau. Ploieștenii ”mei” nu sunt niște nostalgici, asta e sigur. Sunt vii și calzi și ironici și deschiși. S-a creat și era palpabilă un fel de emoție. Specialiștii îi spun inter-conectare, eu (iată că mă dau mare că le știu eu pe toate!) îi spun, o formă de comunitate vibrantă.

Nu le-am povestit despre mine și nici despre ce am scris și nici de ce am scris. Ci despre ei. De ce ne place să citim și să adunăm povești. Să spunem altora povești și mai ales să ne repetăm în zeci de variante viața, povestind-o în mici episoade unii, altora. De ce povestașul din noi, ne perie imaginea  și devenim precum calul cel răpciugos după ce mănâncă jăratic, mai frumoși, mai focoși decât în realitate! De ce  foarte des nu avem curajul de a ne deconspira cusururile, greșelile,  mai ales rutina ori limitările ori ... ori... (fără să mai pomenesc de cum ne cocoloșim defectele și ne oblojim viciile :) ) O poveste devine captivantă atunci când aduce sens  în viețile  cititorului și mai multă cunoaștere. Iar cunoașterea nu înseamnă cumva mai multă informație. E ceva de plusat peste. Cititorul de fapt își lărgește  propria cunoaștere de sine doar reflectând la poveștile acumulate. Dar  un progres real al lui ca individ nu vine dintr-o acumulare haotică ci zic și eu, dintr-un proces de autoevaluare, un viu spirit critic și din multă sinceritate. Altfel, concepte precum sens, autenticitate, echilibru nu au cum să se lege de tine.

Mie mi-a plăcut comparația lui Johnathan Gottschall despre Homo fictus (omul care născocește! dar nu am vorbit prea mult de asta sau atât cât aș fi dorit și vă spun și secretul: pentru că m-aș fi împiedicat la numele autorului care nu-mi iese bine în engleză  mai ales când am emoții și zău nu se cădea o așa gafă  în fața auditorului (”Animalul povestitor” sau cum ne fac poveștile, oameni). 

Dar mai mult și mai mult tind să cred că i-am făcut atenți la ideea de moștenire. E tema clasică, așa-i? Avem o moștenire și cum procedăm. O cheltuim imediat. O ascundem, temători.  Sau plusăm și noi acolo cu ceva? Răspunsul de bifat la întrebarea mea e (vă șoptesc): contribuim și o valorificăm. Cam despre asta am scris în prezentare din ”Cel mai frumos Ploiești”. Că tot ce primim trebuie să prelucrăm și să valorificăm. Valorificam critic și selectiv. Altfel pierdem din starea noastră de oameni adevărați. 

Iar la nivel de comunitate poate vom înțelege ce înseamnă  conceptul de ”custode al unui oraș”. Căci treapta mai înaltă față de ”păzitor  citadin” e aceea de ”ctitor al unui oraș” dar până acolo  e cale lungă. De asta participanților le-am înfiripat gândul în subconștient că ei sunt ori vor deveni,  ”gardienii vii ai Ploieștiului”. Da, da și chiar cred că le-a plăcut misiunea aceasta. 

Și de bucurie că am găsit oameni ”vii”, mulți, laolaltă, de toate vârstele, i-aș fi îmbrățișat pe toți dar cum astfel de gesturi ar fi stârnit mirarea, am făcut asta numai cu gândul.
.

 

(Foto Sorin Petculescu)

la Libraria Humanitas Ploiesti

 Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană are

 plăcerea de a vă invita la lansarea volumului „Cel mai frumos Ploiești”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, de la ora 15:30, la Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

Alături de noi vor fi autorii volumului, cu care vom vorbi despre ce înseamnă Ploieștiul pentru ei și care sunt amintirile și poveștile care îi leagă de locul unde s-au născut sau au locuit.
Cel de-al treilea volum al colecției „Memento” cuprinde unsprezece povești despre Ploieștiul de odinioară, desfășurându-se de-a lungul întreg secolului al XX-lea, călcând uneori și pragul celui de-al XIX-lea. Cititorii vor găsi în paginile lui prima istorie a Casei Radu Stanian, vor afla despre emoțiile unui băiețel când l-a văzut pentru prima dată pe Regele României, care erau jocurile care animau străduțele Coloniei (3) Teleajen și despre serialele la modă dinspre finalul anilor ’90. Li se va urca un nod în gât parcurgând trista poveste a unui bărbat condamnat la a fi refugiat pe viață sau a avocatului de succes redus la o umbră de regimul comunist. De asemenea, vor descoperi rețeta perfectă de mici și vor intra în cea mai frumoasă cofetărie din lume, înghițind în sec la mirosurile iuți de mirodenii, la cel sărat al măslinelor de Salonic sau la aromele dulci de alviță și halva.
Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.
Evenimentul este organizat de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, cu sprijinul Muzeului Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”. Parteneri: Sorin Petculescu – Fotografie Comercială, Liviu Vasile Photography și Iubesc Prahova.
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
Concepție și realizare grafică a copertei: Cătălina Ruxandra Stan

---

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană este o organizație non-guvernamentală, non-profit, înființată în mai 2013, cu scopul de a păstra memoria comunității ploieștene și de a promova istoria locală. Proiectele AEDU cuprind tururi istorice ale Ploieștilor, publicarea de cărți și albume, precum și dezvoltarea platformei online republicaploiesti.net. Mai multe detalii despre activitatea AEDU: http://dezvoltareurbana.org/ sau  https://www.facebook.com/dezvoltareurbana/ .
Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail contact@dezvoltareurbana.org

Cumpărare:  http://magazin.republicaploiesti.net/produs/cel-mai-frumos-ploiesti/

Trăim dublu - II ( Dorina Chiriac - postare Facebook)

trăim viață dublă.
suntem apărătorii dreptății, dar suntem cel mai adesea nedrepți.
detestăm șpaga, dar dăm bani în plus pentru a obține servicii care ni se cuvin, ca să le-avem mai curând și mai bine.
cerem ca munca să ne fie evaluată corect, dar nu ne prea spetim în fapt.
acuzăm violența, dar țipăm și amenințăm la cel mai mic disconfort.
ne deranjează mirosul de la ghenă, dar nu sortăm gunoiul și aruncăm găleți de zoaie pe tobogan.
vrem aer și apă curate, dar căsăpim pădurile și infestăm apele.
vrem străzi și parcuri curate, dar nu adunăm excrementele in urma câinelui nostru.
accesăm terapii scumpe de relaxare, dar ne uităm zilnic la emisiuni mizerabile de scandal.
propovăduim bunul simț, dar ne impunem cu nesimțire nevoile personale.
vrem să ieșim învingători, dar nu ne angajăm in vreo luptă.
strigăm că sistemul public educațional e criminal, dar ne ducem zilnic de mână copiii la școală.

na. ascensoarele au o durată medie de exploatare de 20-30 de ani. un ascensor trebuie schimbat complet. nu cârpit. dar costă. peste 10 000 de euro. dar altfel, poate costa viață.
vrem siguranță, dar locuim în pericol.
Polonia a accesat fonduri europene să își rezolve problema asta. Rusia a avut ajutor de la stat. pentru siguranță.
ziceam așa.. că-s multe lucruri grave cu care ne-am obișnuit și care se țin numai în ultimul fir de păr al norocului să nu ne cadă pe cap. sunt deja aproape incontrolabil de multe asemenea lucruri.
pare că suntem o specie de extratereștri care consumă o țară și apoi ocupă o alta. stai, că noi suntem dintotdeauna buni și n-am cucerit pe nimeni.
noi unde naiba mai mergem de-aici? afară? unde e asta?
noi am ieșit acum sute de ani din noi înșine.
noi ne-am părăsit sinele cum își părăsesc șerpii pielea-n deșert, de ni s-a uscat și ni s-a risipit glod din nou. și din nou.
copiii noștri vor să ne uite istoria. au puțintică dreptate.
diezțarameaarediez

Dorina Chiriac actriță

Trăim dublu I - ( Miciuna)

Trăim dublu. Și ne  îngreunăm cu asta. Mințim de-ngheață apele. Așternem neîncredere. Îi împingem pe ceilalți să creadă că suntem într-un univers fals. Un loc în care de fapt, tu cel care spui și tu cel care asculți, nu te regăsești. Îi trimitem pe oameni acolo unde nimeni nu ar putea să ne cunoască sau mai rău, să ne salveze.  Și nimeni nu ar putea să ne vadă. Doar noi pe noi, ne ”poetizăm” fără să vedem disonanța față de realitate.
Credem că nemințind nu vom mai fi luați în serios sau ca evitând clar confruntarea evităm și situațiile jenante... 

Iar când suntem prinși, de cele mai multe ori nu recunoaștem. Ne supărăm rău chiar pe acela care a avut curajul să ne distrugă deghizarea și preferăm să rămânem cu cuvintele măsluite. Ca fiind cele adevărate. Trișăm atât de mult până la a ne obișnui că minciuna este propria noastră piele. 

 Când eram mică nu îmi imaginam cum arată ”ocaua mică”? Iar acum o situație mincinoasă mi-o imaginez precum  elefantul ce  se leagănă pe pânza de păianjen. Chiar credem că există așa ceva care ne alterează simțurile? Ne spunem că miciuna e folositoare. Și noi, vrem să câștigăm competiții față de acel cineva față de care  alterarea adevărului este important. Ce contează că e blamabil. Am uitat să roșim de rușine.


Dar cel mai important este că nu am învățat (încă) că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...


REPROBÁBIL, -Ă, reprobabili, -le, adj. Care merită să fie reprobat, care trebuie condamnat; blamabil, condamnabil. Și pentru că nu am învățat că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...

Căderea în ridicol

Căderea în ridicol este una dintre cele  mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să  nu  întreci limita, niciodatăăăă! 

Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât  foarte dureroase. Toată lumea de care  știu, o tratează cu o doză bună  de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă  la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu moncher.

E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști  orizontul chiar și pe această zonă, intenționat lăsată obscură.  Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.

 Cam așa.

.
.
.
.

Lansare carte ” Cel mai frumos Ploiești”

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană are plăcerea de a vă invita la lansarea volumului „Cel mai frumos Ploiești”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, de la ora 15:30, la Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

Alături de noi vor fi autorii volumului, cu care vom vorbi despre ce înseamnă Ploieștiul pentru ei și care sunt amintirile și poveștile care îi leagă de locul unde s-au născut sau au locuit.

Cel de-al treilea volum al colecției „Memento” cuprinde unsprezece povești despre Ploieștiul de odinioară, desfășurându-se de-a lungul întreg secolului al XX-lea, călcând uneori și pragul celui de-al XIX-lea. Cititorii vor găsi în paginile lui prima istorie a Casei Radu Stanian, vor afla despre emoțiile unui băiețel când l-a văzut pentru prima dată pe Regele României, care erau jocurile care animau străduțele Coloniei (3) Teleajen și despre serialele la modă dinspre finalul anilor ’90. Li se va urca un nod în gât parcurgând trista poveste a unui bărbat condamnat la a fi refugiat pe viață sau a avocatului de succes redus la o umbră de regimul comunist. De asemenea, vor descoperi rețeta perfectă de mici și vor intra în cea mai frumoasă cofetărie din lume, înghițind în sec la mirosurile iuți de mirodenii, la cel sărat al măslinelor de Salonic sau la aromele dulci de alviță și halva.

Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.

Evenimentul este organizat de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, cu sprijinul Muzeului Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”. 

Parteneri: Sorin Petculescu – Fotografie Comercială, Liviu Vasile Photography și Iubesc Prahova.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Concepție și realizare grafică a copertei: Cătălina Ruxandra Stan

O nouă carte despre Ploiești

O nouă carte despre Ploiești:
-  despre familie, comunitate, despre frumusețea și puritatea oamenilor privită prin ochii unui copil

http://dezvoltareurbana.org/2019/10/rezultatele-editiei-concursului-de-manuscrise-cel-mai-frumos-ploiesti/?fbclid=IwAR26XkFJlZYbEZDNXIzPGCrNFtrEjv4kPvqpDznty0c8qk5e3r-D5JXrXSE

PARNAS XXI

https://parnas21.blogspot.com/2019/09/ivone-marlen-scarlatescu.html

Povestea frumuseții

În basmele persane ale copilăriei, era o poveste, ”Povestea frumuseții”. Povestea imposibilei iubiri dintre o privighetoare care se îndrăgostește de un trandafir. 

Cântecul ei este o permanentă căutare, este ”cântecul veșnicului îndrăgostit”. În ardoarea-i, privighetoarea cea mică și fără pretenții își dorește să se alăture trandafirului, care prin natura lui deosebită, nu-i putea și nu-i va putea răspunde.
E metafora căutătorului care tinde să reunească spiritul cu trupul. Sau omenescul, bietul de el cu ceea ce reușește să înțelege el, prin Creator.
”La început a fost absența și dorința” ne spune o celebră poezie sacră dintr-un vechi manuscris medieval. La început a fost nevoia și impulsul primar. Aceasta este matricea existenței. Din această cauză apatia este grea la fel ca și stagnarea. Din acest motiv avansul semnificativ pe un drum ales, este singura posibilitate de a fii viu cu adevărat.
 
În poveste, cântecul privighetorii devine etern și plin de speranță și de aceea, în cultura orientală, mica pasăre e cunoscută ca ”privighetoarea Paradisului”.
 
Din cauza acestei povești, cu încetul, am început să-mi imaginez Raiul - ca o pura matrice a frumuseții, ca o mare grădină a căutărilor și a căutătorilor. Și acolo noi, care noi? Noi oarecare... oferind trandafiri, dintr-o atât de mare grămadă încât nici nu ne-am mai vedea, oferind încontinuu, îndemnați de cântecul privighetorii Paradisului.

- Raiul?
 
- Noi, vrăjiți de cântecul privighetorii Paradisului!

”O, VOI CARE AVEȚI MINȚI SĂ ÎNȚELEGEȚI ȘI URECHI SĂ AUZIȚI!
 
Prima chemare a Celui Preaiubit este aceasta: o, mistică privighetoare! Nu-ți face cuib decât în grădina de trandafiri a spiritului. ...” ( Cuvinte tainice -Bahá’u’lláh)

.

Calus

Calus:
 
Când eram mică, îmi rupeam coaja de la răni să văd pielea nou apărută, rozalie, uneori cu sânge proaspăt. Și eram amenințată că o să trăiesc cu cicatrice, semnele alea ”urâte”, toată viața. Între timp am constatat că doar rănile adânci fac cicatrice durabile. Ce noroc pe noi cu calusul ăsta!

Mai târziu, la ”Fiziologia plantelor” parcă, am învățat despre calus, calusul de toamnă. O minune a toamnei, un răspuns al plantelor altele decât cele anuale, la programarea propriului ADN. Foioasele îl au în natura lor când te gândești la căderea frunzelor, care ar trebui să fie o ”rană imensă și multiplă” a fiecărui pom. Vrei nu vrei, e cald ca vara, ele, frunzele sunt programate să cadă. Programate după luminozitatea care  scade și nu după temperatură va să zică. Înțelegem că ține de logica fotosintezei cumva. Se pare că plantele sunt programate și după umiditate așa că în toamnele secetoase ele frunzele, pică mai repede să nu secătuiască rezervele copacului ce se retrag spre rădăcini.

Ce este uimitor și vizibil nouă acum, este formarea acestui calus ”preventiv”, înainte de rănirea plantei prin căderea frunzelor. Întâi, din timp, încep se se formeze celule ”calus” prin țesutul frunzei. Un fel de fermoar îmi imaginez eu. Ele despart încetișor teaca pețiolului de ramură, vizibil frunza îngălbenește lipsită de procesul obișnuit de fotosinteză și de legăturilor directe la sursa de hrană, și la un moment dat când rana a fost acoperită total dar total, atunci frunza se desprinde lin, la prima adiere și cade. Cred că ăsta era un alt motiv de joacă al copiilor, acela de a pune degetul pe frunze galbene și a le determina să cadă. 

Și mă gândesc acum de ce nu procedăm și noi, la fel de atenți în jur, cu lucrurile care știm că ne vor produce răniri?

Luați-vă timp să vă uitați zilele acestea cum cad frunzele și țineți minte lecția despre calus, cine știe cui va fi de folos....

Și pentru ploieșteni, de cei adevărați, cei care au copilărit pe Bulevard, nu uitați că începe spectacolul castanelor ce cad. Așadar hai pe bulevard, spectacolul acestora este mai intens și mai plin de semnificații decât toate ”acțiunile culturale” ale zilelor acestea. De când mă știu eu îmi umplu buzunarele cu castane! Și ah da, știu că nu avem pe bulevard bănci de odihnă, ele fiind prea împodobite de găinaț.

.
CÁLUS s.n. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. 2. Țesut vegetal născut în urma rănirii diferitelor organe ale plantei, care cicatrizează rana. [Pl. -suri. / < fr. callus, cf. lat. callum – bătătură].

.

Despre marile noastre rigidități

Despre marile rigidități ale oamenilor obișnuiți: De la un timp aud un fel de sentințe definitive și discuții care nu par acorduri și consultații între oameni ci cerere de definitiv: Din exemplele ultimelor zile: mie îmi place ”Dove”, e cel mai bun. Am văzut că tu folosești altceva. Sau: La vârsta ta ar trebui să iei cutare supliment alimentar: Doar tu știi că acela e cel mai bun. Sau, cineva care mă corectează legat de nu știu ce plantă, ca și cum trandafirul nu mai e trandafir dacă e și măceș. În marea majoritate a cazurilor trec cu ușurință peste astfel de sublinieri. Mă irită când sunt repetate deranjant. Și atunci înțeleg (vorbind de cazul meu) că aceste rigidități, au rolul de a mă readuce înapoi în turmă și special în ”turma interlocutorului”. Pe mine mă fac mai decisă să procedez la polul opus și nu dintr-un sănătos  gând de ”Gică contra”. Ci pentru că asta mă ajută să experimentez cele mai interesante lucruri.

De ce vă spun asta? Chiar acum scriu ceva despre ”oamenii crainici”. Crainici ai aurorei, acei oameni care sunt înaintea timpului. Acei care văd, presimt, și consimt să stea în frigul zorilor fără să fi văzut lumina soarelui, încredințați că el va răsări. Acei oameni care au acest privilegiul de a experimenta primii, o cale. Cei care născocesc drumuri noi. Privit în acest context câtă importanță mai are discuția despre un lucru mărunt?

Imaginându-mi despre cele două contrarii, mă trezesc că încep să fiu mai atentă la tabieturile, obișnuințele, stilurile mele proprii și să pot face deosebirea despre ce și unde să-mi permit să consumăm energie. Atunci nu mai e  necesară prea multă vorbărie pentru amănunte. Și stați liniștiți, nu uit de micile mele dorințe, plăceri, etc. Doar că le consider ca niște condimente. Presărate puțin, nu le simți, presărate mult strică gustul. Presărate cât trebuie dau savoare și unicitate rețetei noastre de viață.  

Zic și io așa, atenție la marile noastre rigidități. Sunt semn de schimbare.

.

Îmbobocirile și ofilirea

V-ați întrebat de ce iubim doar bobocii? Sau florile etern înflorite (de la orhideele azi la modă, până la oribilele flori de plastic)? Japonezii, când își fac aranjamentele florale procedează altfel. Și nu știu dacă ați observat, ei, aranjamentele le pun în temple și în locurile de meditație în primul rând, mai apoi și prin alte locuri. Deci japonezii, nu numai că au în propria filozofie zilnică reprezentări ale ciclului vieții) vorbim de aranjamentele cu flori, da, dar pun și flori uscate, crengi goale, frunze răsucite.. Sigur că le aranjează estetic nu asta am vrut să spun ci să adaug ideea că ei îți aduc în față nu numai ”îmbobocitul”, așa cum facem noi când cumpărăm, dăruim buchetele europene. În clipele lor de liniște, meditație reflecție, ei privesc limbajul pe care-l transmit florile. Noi, ei bine uităm și să le schimbăm apa și atunci florile tăiate îți amintesc de mirosurile fetide ale mlaștinii și îți induc sentimentul ăsta al înmlăștinării.

Tare mi-ar place zău, ca azi să mergeți la piață să luați flori, din cele bogat înflorite și să le priviți așa cu simțul plenitudinii și al înțelepciunii. Să lăsați deoparte conceptul ofilirii și să vă primeniți mental cu ideea atât de simplă că după înflorire nu vine moartea și aruncatul la coșul de gunoi ci vine rodirea.
Sau tare mi-ar place să mergeți undeva în parc sau într-o grădină oarecare, undeva unde sunt chiar și buruieni și să admirați cum o petală de usucă. Niciodată nu am fost învățați că o petală care se deshidratează, pălește, se zbârcește are o frumusețe aparte, culori nebănuite, miresmele cele mai puternice. Sau uneori mai vezi asta în nu știu ce tablou celebru...
Sau ce zic eu să cumpărați cumva un răsad poate nu așa spectaculos și să îl vedeți cum crește,
Poftă bună la privit florile! Și viața uneori. :)
Rondelul rozelor ce mor - de Alexandru Macedonski
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine -
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.
Universul literar, 12 iunie 1916
Din volumul "Poema rondelurilor - Rondelurile rozelor ", 1927

Cinismul de om superior

Mi se spune, lumea e rea, uită-te în jur! Mi se repetă asta!

Mai ușor e să dăm lecții, revoltați, disprețuitori, distanțându-ne și cumva manipulându-i pe alții cu standardele noastre decât să-i înțelegem. Nu e vorba de a stabili limite, dreptate sau corectitudine ci de lipsa de căldură umană. 

Și răbdare.

Și mai ales bunătate.

Și când îi ajutăm pe alții, eu am în jur mulți astfel de oameni, o facem de la înălțimea principiilor, cu multă condescendență. și cu multe șervețele în buzunar. De șters clanțe, de șters mâini ori inimi, prin care devenim sterili, mai apoi. 

.

Culpabilități induse

"Omul plat este omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastră practică explicaţia în detrimentul înţelegerii” - Ion Vianu

Cândva cunoscuții de-ai mei făceau carieră, își construiau case, familii și adunau premiile celor mici. Ah da! Și își schimbau mașinile. Acum cu ei discut despre boli, despre vreme, despre multele noastre alte abandonuri trupești, despre fugi periodice din realitate cum ar fi obligatoria vacanță în locuri din ce în ce mai exotice. 

Acum mă uit în jur și descopăr o lume administrată, condusă, coordonată de oamenii de vârsta mea. Le cade părul rău, au ochelari cu rame subțiri, mai toți au avut experiența unei bărbi sau unei coafuri ultrasofisticate și greu de întreținut de tip ”bob” și le(ne) crește burta ori gușa și se miră că hainele de firmă ale Mall-urilor nu-i încap. Au probleme de sănătate câte o listă expusă la vedere.

 Când aveam conducători mult mai vârstnici ca mine încă puteam crede în înțelepciunea lor, în experiența lor Nevoia mea de siguranță socială era cumva acoperită. Puteam crede că ei, indiferent de crezuri, se vor ridică la standardele așteptărilor mele. Acum știu că nu este adevărat și asta mă îngrijorează. Chiar și cei pe care-i socot acceptabili sunt și ei plini de furie și resentimente ca oricare alții.Nici nu-i mai consider la nivel de ”obișnuiții” ci sunt „minori”.

Când mă gândesc la astfel de lucruri mi se urcă sângele-n cap. Sigur e semnul că-mi crește tensiunea chiar dacă doza de medicamente ar trebui să-și facă efectul iar stomacul mi se răscolește ca și cum s-ar înfășura într-un ghem mare de sârmă ghimpată. În rarele ocazii când mă mai uit ce fac ei, am senzația aceea că parcă ei sunt cei care mă vorbesc pe la spate iar eu i-am surprins. Năvălește peste mine un val de culpabilitate cum că mi-am auzit lucruri interzise și mă cuprinde sentimentul că nu mai sunt dezirabilă în această lume. Apoi nici nu mai știu dacă-mi construiesc la rându-mi pentru ei sentimente de dezgust din cel rece sau rușine. arzătoare.

Mă întreb dacă asta nu e o fumegare fără rost? Mă întreb de fapt  ce e cu mine de avem din ce în ce mai puține dialoguri cordiale?

.

.

.

Un cuvânt într-o zi de marți

.
APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. (Livr.) Maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din antichitate). – Din fr. apophtegme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a 

Deunăzi, am învățat un cuvânt nou. Mai ales că eu sunt dintre cele care îl și folosesc pe aici prin rețelele de socializare destul de des. Probabil mai des decât e necesar 😌.

Dar pentru că mă poticneam în pronunție și îl tot uitam, l-am despărțit în componente: Cam așa un ”A” + ”pofte”(-le mele cele dese) + ”gmă”( de la o fle-gmă). Și din jocul ăsta, așa de serios până la urmă, m-a apucat o așa veselie de am acoperit cu ea, toate cele 3 ceasuri rele de marțea asta. Ca în copilărie când ne jucam de-a inventatul cuvintelor 🙃

 


.

Restart

Mi se pare că m-am jegărit. Nu pe dinafară. Pe înauntru. E o formă de degradare pe care n-o vezi în oglindă. Dar o simți ca  o greutate pe inimă. Nici nu mai plâng pentru frumos, pentru bun, pentru căldură omenească întâlnită în cale, nici nu mai izbucnesc într-un râs sănătos, doar zâmbesc. Simptome grave îmi zic.

 Barometrul meu interior semnalizează alarmat furtună și mai multe zone de desensibilizare. Și e adevărat. De la un timp, mă iau cu treburile, rutina cotidiană. Și mă mai opresc doar când mă sufoc de neputințe. Multe neputințe. Prea mult morală altora. 

Mi-e din ce în ce mai greu dar îmi investesc energia în tăceri care-mi acoperă clocotul. Energie cu care-mi reprim  impulsul de a reacționa. Și asta îmi mănâncă o grămadă de timp. Dau vina pe (ne-)simțirea mea, care s-a uzat. E ca un fel de viitură care mă năclăiește interior.  

Cea mai mare energie o pierd pentru că mă înăbuș să fac lucruri pe care le spun celorlați să nu le facă. Vorbesc de setul de  ”v-am spus eu!”, de tona de reproșuri și de arătări cu degetul.


De data asta, salvarea mi-a venit dintr-o carte. Nu e cu sfaturi de cum să-mi schimb viața ci cu niște concepte care m-au uns pe suflet.  Cred că am înțeles că nu gândeam îndeajuns ca să îmi pot vedea propriile umbre și pe undeva mic și ascuns propriul meu buton de restart.

.
 

Ne socoteala

Întâlnesc tot mai des printre cei de vârsta mea, adică oamenii ”mari cu părul alb”   răutăți de copil răsfățat, nazuri și strâmbături din nas pentru lucruri atât de mărunte că nici nu le-ai lua în seamă. Și toate astea mă iau prin surprindere,  pentru că (le) sunt obiceiuri noi sunt tabieturi nou căpătate.
 
Creșterea frecvenței unor astfel de năravuri, mă gândesc,  să le vină din nerăbdare? Sau neglijență asupra păstrării unei anume frumuseți a propriului eu? Din lipsa tactului sau a chibzuinței? Cei drept acești oameni vorbesc mult, mai mult decât trebuie, mult peste medie. Păi atunci înseamnă de fapt că nu sunt maturi. Păi atunci înseamnă că trebuie tratați ca niște copii? 

Și nici nu știu dacă asta să fie o întrebare sau o descoperire?

Și când  gândeam la toate astea, m-a ”pălit” așa cuvântul ”nesocotit” ce pare cumva rupt din context. Oh voi oameni nesocotiți! Ne-socotiți? Adică ca la matematică? Adică nu-și știu ei propria lor valoare umană? Adică să (-i) învățăm
re-învățăm  operații primare adunatul  și scăderea și io mai știu care? Operațiile astea umane care ne aclimatizează ca un întreg, unul frumos.

Dar astea sunt operațiuni ale orizontalității și eu cred că un om matur a mai evoluat și el face operații ale verticalității.

.

Ceaiul cosmonauților

”Ceaiul cosmonauților” sau ”darul lui Dumnezeu”


Acum 25 de ani, ajungeam în Albania. Era una din călătoriile mele miraculoase în care m-am simțit pelerin și călător. Niciodată turist. O aventură care m-a învățat atât de multe. De exemplu: să călătoresc 28 de ore într-un autocar troglodit cu 40 de musulmani, să stau cu orele la vămi car enu există să mă ”descurc” într-o țară în care nu știam limba. Dar și altele, învățate cu inima... 

De curând s-au întâmplat două lucruri care mi-a readus în minte vremurile de acum 25 de ani. Vizita prietenilor mei albanezi în România și moartea  tovarășei mele de călătorie   la sfârșitul de săptămână trecut. 
Atunci am vizitat Tirana și Durras dar cumva am ajuns în Kavaja (fonetic cavaia) un orășel mic  lângă portul Durras.

Eram răcită, teribil de răcită chiar dacă era un octombrie foarte cald în zona mediteraneană. Răcisem pentru că mersesem între Tirana și Durass cu un autobuz de tablă, fără ferestre. Atunci gazda mi-a preparat un ceai special. Special ca proprietăți cu gust interesant, un fel de mellissa cu o aromă greu de definit de polen și miere. Apoi tot dumneaei, m-a ”dădăcit mămos” fără să conteze că eram pur și simplu o străină cu care nu se putea înțelege ce spune decât prin interpret. Interpreta, Vojisava, fiica ei, pe atunci studentă la matematică, cu care conversam într-o italiană chinuită. Dar ceaiul acela mi-a rămas în minte ca ”leac miraculos”. Niciodată nu m-am simțit atât de repede bine. Sau, cine știe, poate era efectul ospitalității cu care fusesem întâmpinată?

- Să nu te pui cu ospitalitatea albaneză, mi-a zis!!! Dacă nu știi să te lași îmbrățișat și pupat, nu prea ai ce căuta în Albania.

Au trecut anii, amintirile s-au îngropat și deodată cu doi ani în urmă, am reîntâlnit-o pe Vojisava. Venise pentru prima dată în România. Așa am pornit roata amintirilor, am făcut poze, am comunicat cu mama ei, așa am ajuns să discutăm de vremurile demult trecute. Am ajuns la întrebarea ce amintiri mai am eu după 25 de ani? Nu despre oameni, nu despre traseu, acestea au o altă valoare și desigur o altă savoare. Ci despre senzația aceea de siguranță și de miracol și de gustul neuitat al unei ”fierturi” oarecare, care nu m-a mai părăsit. Și, care uimitor revine papilor mele ca și când  ea a fost înscris în însăși ADN-ul meu. 

Și iată că acum 2 săptămâni la o nouă reîntâlnire cu prietenii baha'i albanezi am primit  de la Vojisava, o legăturică cu ceaiul cu pricina: ”Ceaiul cosmonauților” numit de bulgari ~Darul lui Dumnezeu~.

”Siderius Raeseri” științific, o plantă de munte endemică pe cale de extincție și atât de apreciată și plină de beneficii ca ceai, încât cercetătorii de la Stațiunea din Buzău încercă s-o aclimatizeze la noi. E una din licorile pe care sovieticii o prescriau și era în programul de hrană al astronauților. Iar în Bulgaria sunt legii ca s-o protejeze pentru că e un fel de Ginko Biloba a lor. Adică bună la toate. Și da, grecii o foloseau în antichitate să-ți trateze rănile făcute de arme din fier, pentru că se numea ”planta făcută din fier” dar și pentru creșterea imunității fiind nelipsită din bagajul sodaților.

Azi, acum dimineața scriu aceste rânduri alături de o cană de ceai cu gust special de lămâie și miere. Siderius Raeseri.  Ceai. Știți de care. Închinând cu gândul și cu inima, în onoarea acelei tovarășe de drum în Albania, Terry Madison, plecată în acest weekend într-o lume mai frumoasă și mai bună.

La revedere dragă Terry!

PS1. Și chiar mă gândesc serios la o nouă călătorie în Albania.


Ps2 Sursa info despre ceai

De culoare verde, planta atinge o înălţime de 20-40 de centimetri, înfloreşte în iunie şi iulie, iar floarea are culoare galbenă şi degajă un miros care seamănă cu un amestec de miere şi lămâie. Între elementele chimice ale ceaiului Mursalitsa există substanţe precum cupru, fier, zinc, cobalt, seleniu, calciu, magneziu, potasiu şi sodiu.

'Această combinaţie face ca planta să remedieze nu doar problemele de ordin sexual, ci şi să întărească organismul, să crească imunitatea, să protejeze de răceală şi gripă, dar şi de boli cardiace, renale şi de ficat, precum şi prostata', explică medicul bulgar.

În perioada comunistă, deşi recoltarea acestei plante era interzisă, deoarece era vorba de o specie protejată, în fiecare an, la începutul verii, comitetul central al partidului comunist trimitea oameni să culeagă această plantă pentru elita politică. În plus, ceaiul de Mursalitsa făcea parte din dieta cosmonauţilor sovietici, în timpul programelor de pregătire din anii 1970, susţine Alikovski.

Totuşi, odată cu schimbările politice de la începutul anilor 1990, interdicţia recoltării a fost înlăturată şi a început o exploatare furibundă care aproape că a dus la dispariţia plantei pe care mediul bulgar o numeşte 'darul lui Dumnezeu'.

'Oameni din întreaga ţară şi chiar şi străini au venit în această zonă în căutarea acestor ierburi atât de ciudate', îşi aminteşte Alikovski. În 1996, autorităţile bulgare au impus din nou interdicţii de recoltare, pentru a evita dispariţia plantei.

La scurt timp, pentru a o salva, experţi de la Institutul de Botanică al Academiei Bulgare de Ştiinţe au iniţiat un proiect care să creeze o varietate ce poate fi cultivată şi în alte zone din ţară şi cu o compoziţie chimică similară plantei 'originale'.

'La Trigrad (o localitate situată în apropiere de Smolian), ţăranii din zonă vor să declare acest ceai simbol oficial al localităţii lor pentru a atrage turişti', povesteşte medicul.

Un om de afaceri local produce din această plantă un ceai care se exportă îmbuteliat în Japonia, unde vânzările au crescut foarte mult după dezastrul nuclear de la Fukushima, pentru că se spune că ceaiul de Mursalitsa reduce efectele radiaţiilor şi limitează extinderea lor în organism.
-  https://en.wikipedia.org/wiki/Sideritis

Refuz să accept  blocajul mental venit din stereotipii. Ne face să ratăm atât de multe. Cred că ne afectează mai grav decât ideile  noastre de mâna a doua.

sunetul pianului

 ...ochii tăi,
în cele din urmă se închid

suspinul tău  vine de undeva din adânc
când o prăpastie neștiută 
se surpă 
și se umple
urechile tale captează sunetele
ca pe o pasăre prinsă în plasa păsărarului
și atunci ne predăm cu totul
pentru că muzica deja știe ce e  în inima ta
și nu te va mai lăsa niciodată să pleci ...

Ziua internațională a complimentelor

De la un timp, cel mai des întâlnit compliment care mi se face, în autobuz, metrou, tren, în magazinele de tot felul e atunci când tot dau peste mine oameni, bagaje, ghiozdane, damfuri de la cei care se înghesuie la rânduri sau pur și simplu se grăbesc și trebuie să-mi sufle-n ceafă ori nu au loc de mine, ori se grăbesc...

Da, da, și atunci când sunt mai puțin adormită aștept să mi se ceară scuze, sau să primesc un gest oarecare care să semene măcar cu stinghereală unei greșeli recunoscute.

Ei bine io zic să nu vă puneți în fața uităturii mele când așa ceva nu se întâmplă (sic!) pentru că uitătura mea ”arde”. Arde și sub lentilele ochelarilor. Ca urmarea acestei ”drăgălășenii”, primesc eu atunci marele compliment când apare câte unu care-mi zice: ”Nu v-am văzut!” :)

Păi să nu fiu eu bucuroasă de un așa mare compliment, ziceți și voi :p Câta mi-s și pentru unii sunt invizibilă :)

(Știu că așa ceva ați mai vizionat și la un video cu Pavarotti dar io vă zic că mi se întâmplă zilnic așa ceva, în tren, în magazine, în metrou ori pe stradă pur și simplu)