Leușteanul și diaspora

 Cred că una din cele mai interesante povești este cea a leușteanului (Levistichum officinalis) în ultimii 30 de ani. Știm că o persoană sau o familie din diasporă are gânduri serioase de a rămâne acolo atunci când își crește propria tufă de leuștean, în casă sau la geam. Te gândești că românul oriunde se duce nu renunță el așa ușor la ciorbă și mai ales la cea cu leuștean. Așa că de-a lungul ultimilor ani, leușteanul a călătorit alături de familiile care-și cărau tot avutul în Australia, Canada Africa de Sud, etc. Îmi dau seama cât e greu să cultivi planta în Dubai, la fel de greu de prins/înrădăcinat tufa în Florida. La 5 milioane de persoane plecate vă dați seama cât leuștean s-a aclimatizat și pe unde?

Cel mai interesat lucru este că localnicii care gustă leușteanul, în general numit de ei „țelină” sau simplu ”verdeață” pe acolo pe unde ajunge, găsește noi întrebuințări și ei îl adaugă se pare cu mult, foarte mult succes la rizotto-uri, paella, buritto, sushi, pachețele de primăvară, salate, pilafuri, tocănițe de miel, chestii iuți cu vițel, mâncăruri de struț, omlete diverse, la carne de crocodil (asta am adăugat-o eu pentru savoarea povestirii). În curând o să auzim de frigărui de insecte în saramură de leuștean.  

Cea mai exotică salată pe care am mâncat-o a fost o combinație de fructe de mare, legume crude, frunze mixte de salată, bucăți de portocală, pepene roșu și leuștean care mi s-a părut delicioasă iar cel mai bun și de neuitat sos în care intră printre altele și leușteanul, este un ”sos verde persan, cu lămâi negre”. Lămâile negre sunt un condiment oriental cu o aromă greu de descris și greu de uitat. Și gustul și parfumul acelui sos are acel ceva foarte rafinat care e greu de descris, greu de uitat, greu de reprodus.

Azi, am aflat și de o poveste toscană interesantă. În momentul când a rămas șomer, un locuitor de vârstă mijlocie al Toscanei, s-a retras la căsuța lui din pădure și a decis să trăiască din vânzarea plantelor aromatice pe care le vindea: răsaduri, în ghivece sau uscate la nenumăratele târguri regionale din zonă. Se pare că a făcut ceva bani din acesta afacere și că povestea lui s-a răspândit în toată zona. Unele plante le cultiva în solar sau minigrădina proprie, altele cum e leușteanul care e o plantă perenă, le punea în regim semisălbatic astfel încât în câțiva ani leușteanul nostru, o plantă cu vânzări record, a împânzit pădurea. Plante s-a extins cu parfum ei specific cu tot, curățând și înmiresmând aerul întregii păduri pentru cei care acum fac plimbări în natură, încât locul a devenit foarte frecventat datorită acestei particularități.

Eu mă gândesc la colțul acela de pădure și pentru că am experiența unor plimbări în pădurea plină de leurdă . Plimbări cu miros de ”ciorbă de duminică”. Dar poate pentru italieni miroase a rizotto cu leuștean. 

 Și cum încă nu am auzit de pizza cu leuștean o să mai verific lucrul acesta și peste 10 ani. :P

 

.