structură romantică

Prin vântul iute 
cu lună rece,
lume-mi senina nepăsătoare
i-o mare adâncă și nemișcată,
părând furtună lignificată.

O dansatoare-i
mintea mea beată,
clocotitoare
și demodată.
Te-așteptă iarăși
de curaj plină 
cu o deplină sfâșiere, veneratoare 
și vulnerabilă disperare.

Și știu că mă doare,
nu-s o simplă tomnatică, eclipsă de soare.
Și știu că mă doare,
când uit așa ușor să trăiesc,
zăcând letargic 
fără măcar un simplu 
simțământ omenesc
și știu că mă doare
fără să pot să cunosc cum încă eu 
ei bine eu, 
încă și încă
te mai iubesc.

portret de mamă cu floarea soarelui

"În mine se mai vorbește și azi despre tine." (Lucian Blaga)

 

 

Cât de frumos se îmblânzește cerul peste zi, când sufletul meu e acolo sus  cu mama, ce vine special de pe cealaltă parte a cerului.

Acolo în stratosfera, atunci când sunt în înalturi - acolo sunt numai eu cu ea. Doua entități! Sau una? ... pentru că eu doresc să ne grefăm și poate că am făcut-o cumva, fără să știm... Suntem într-un spațiu fără timp. Iar spațiul fără timp se numește rugăciune.

Nu știu cum o fi în lumea de unde vine ea, dar pe aici, eu am constatat că nu mai știu să iubesc în cuvinte. Cel mai adesea iubesc în lacrimi, le las să curgă, nu mă întreb de ce, nu le întreb de ce? Apoi iubesc în priveliști, știu cu exactitate locul unde azi la 13.45 i-am ”citit” din gândurile mele: era fix priveliștea trandafirilor și lumina plină de căldură tomnatică. Și știu și fiecare petală pe care i-am povestito și fiecare rază cu care ne-am jucat.


Apoi, am învățat să iubesc în mângâieri aeriene. E o specialitate a mea, nouă - a ceva ce ar putea fi, a ceva ce încropește contururile pe care eu le intuiesc, aceea Lucia, dispărută din realul meu de peste 19... Ce 19? Câți 19? Și singura întâlnire e doar a mâinilor mele ce o reliefează și de care se izbesc șoaptele-mi, spuse în golul dintre palme. Cât de des mă trezesc mângâind cerul și aerul?   Pentru că cerul e plin de curcubeie nenăscute și aerul cine știe, va fi fost cândva să fi ieșit din respirația ei.
 
Cel mai frumos e când o iubesc în mirosuri. Ea e cea care m-a învățat să disting toate miresmele.

”- A ce mirosea mamă, Făt Frumos? că-l  simțea zmeul de la nouă poște?” Și atunci trăgeam aer cu nesaț și-i simțeam aroma ei de mamă. Pe atunci tot ce trebuia să fac, era să trag aer în piept, cu nesaț.

”- A om bun mirosea... Că altfel, ce fel de Făt Frumos ar fi fost el?”

Pierd șirul zilelor. Îmi ascut simțurile. Sunt suspendată și mută. Clocotesc ca valurile ce se sparg de stânci golașe. Vezi, ai zice că sunt tristă dar nu sunt ... sunt vitează și chiar dacă privesc prin lacrimi ceea ce scriu acum, e mai bine pentru că doar așa o pot vedea prin toate culorile curcubeului. Curcubeul, e poarta noastră de întâlnire.

În restul timpului, sunt ca o floarea soarelui, căutând-o permanent... pentru că eu am încă o grămadă de întrebări fără răspunsuri: 

” - Și când se face noapte, unde se uită floarea soarelui, mamă?”

atâta trebuie să faci ...

Opreşte-te.. atâta trebuie să faci. Să te opreşti şi să priveşti iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simţi parfumul. 

 

Să te închini la Sfântul Soare şi să-i mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. 

Să asculţi foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor şi acolo, acolo în liniştea aceea mută, acolo să te găseşti tu pe tine din nou şi vei deveni ceea ce ai fost cândva, iarăşi...     - Pr. Arsenie Boca –

4 octombrie 2013

Zilele acestea, am avut un sentiment frumos, mama mea ar fi împlinit 72 de ani și am stat oleacă de vorba cu mine însămi din aceasta pricină. 

M-am gândit de multe ori la ea. Sentimentele mele legate de toți cei ce mi-au murit, s-au idealizat. 

Amintirile mele cu ea și despre devin înflorite ori dispar pur și simplu. Când mă uit la poze, anume poze revăd, întâmplările, ale mele și ale ei. Când visez, o visez tânără. E un amestec și un amalgam între mine și morții mei în mine. Totul îmi aparține mie acum. 

Nu-i mai aparțin ei, și ce bine mă simțeam când era așa, ea îmi aparține mie. 

Și cum folosesc acest ”îmi aparține”? În momentele mele, cele mai intime îi cer ajutor și-i trimit rugăciuni. Poate doar am aceea senzație că prin jumătatea mea de gene, provenită de la ea, eu devin mai puternică. Poate îmi doresc s-o imit, uneori o imit. Poate îmi doresc ca oamenii să mă prețuiască la fel ca pe ea. Să mă respecte. Poate simt că nu trebuie să fac aceleași greșeli, să am aceleași drumuri.

Nu cred că am necăjito de prea multe ori, de când ea e acolo Sus... sper..., viața mea se petrece timid și liniștit, am renunțat la marile  excitații cotidiene, nu ca să fiu retrasă ci ca să gust un anume sens al vieții. Într-un anume fel. Ca să-mi trăiesc fără grabă și bucuriile și tristețile și până la capăt. Să le văd cum se transformă, ăa le pot anticipa, să înțeleg fenomenologic ”dece”-ul? Să-mi duc zâmbetul până la capăt...


Și am certitudinea asta că e foarte fericită să știe despre sentimentele mele. De trăiri. De înțelegerea pe care am căpătat-o asupra iubirii. Asupra vieții. Mai adâncă. Pentru că eu am un soi de beatitudine interioară. Nu a irealului profund dureros care e între noi ci a simplului fapt că existăm.

însămânțare de toamnă

Azi e una din zilele acelea în care  se seamănă dorințele! Hai pune una la încolțit. 

Remarcă azi, câte dorințe ți-ar prinde bine să se împlinească și de aici derivă normalitatea a cât de multe mai avem de semănat.

Eu am făcut asta deja, am îngropat o sămânță, am udat-o strașnic și am așezat un gândac de "Ochiul Domnului, mic și roșu" s-o păzească...

ce sunt eu și ce pot oferi

Unde este locul vostru? 

Locul vostru poate fi o imagine a voastră în mine, imagine care îmbină aspirația mea la perfectabilitatea voastră și care respiră dorința de adâncire a cunoașterii reciproce. 

Sau pot fi  mișcări de fapte trăite fără nici un fel de emoții, un fel de cadre trăite și o animație umplută cu episoade din viață și atât.

Și chiar dacă știu că ce îți pot oferi eu, e mult prea puțin pentru tine, chiar dacă știu asta zic, prin simpla întâlnire dintre noi, dacă tu vei dobândi interior  o mică lacrimă de fericire, cred că putem germina mai departe. Împreună.

Și atunci, eu, pot deveni locul în care crești.

.

absolut IV

Nu pricep această logică a mea asupra unui chip sau a culorii ochilor cuiva.
Dar numai anume chip și doar acela și numai anumiți ochi și nu oricare și nu alții, îmi fac inima să bată și îmi deșteaptă așa dintr-o dată dorința... tu ești imperfect, eu sunt imperfectă... de aceea din clipa aceasta, voi dormi liniștită pentru că nu mă  voi sătura niciodată de a mă mai împlini prin tine ...