4 octombrie 2013

Zilele acestea, am avut un sentiment frumos, mama mea ar fi împlinit 72 de ani și am stat oleacă de vorba cu mine însămi din aceasta pricină. 

M-am gândit de multe ori la ea. Sentimentele mele legate de toți cei ce mi-au murit, s-au idealizat. 

Amintirile mele cu ea și despre devin înflorite ori dispar pur și simplu. Când mă uit la poze, anume poze revăd, întâmplările, ale mele și ale ei. Când visez, o visez tânără. E un amestec și un amalgam între mine și morții mei în mine. Totul îmi aparține mie acum. 

Nu-i mai aparțin ei, și ce bine mă simțeam când era așa, ea îmi aparține mie. 

Și cum folosesc acest ”îmi aparține”? În momentele mele, cele mai intime îi cer ajutor și-i trimit rugăciuni. Poate doar am aceea senzație că prin jumătatea mea de gene, provenită de la ea, eu devin mai puternică. Poate îmi doresc s-o imit, uneori o imit. Poate îmi doresc ca oamenii să mă prețuiască la fel ca pe ea. Să mă respecte. Poate simt că nu trebuie să fac aceleași greșeli, să am aceleași drumuri.

Nu cred că am necăjito de prea multe ori, de când ea e acolo Sus... sper..., viața mea se petrece timid și liniștit, am renunțat la marile  excitații cotidiene, nu ca să fiu retrasă ci ca să gust un anume sens al vieții. Într-un anume fel. Ca să-mi trăiesc fără grabă și bucuriile și tristețile și până la capăt. Să le văd cum se transformă, ăa le pot anticipa, să înțeleg fenomenologic ”dece”-ul? Să-mi duc zâmbetul până la capăt...


Și am certitudinea asta că e foarte fericită să știe despre sentimentele mele. De trăiri. De înțelegerea pe care am căpătat-o asupra iubirii. Asupra vieții. Mai adâncă. Pentru că eu am un soi de beatitudine interioară. Nu a irealului profund dureros care e între noi ci a simplului fapt că existăm.