Închid ochii. Sunt pe ultima sută de metri întru începutul drumului. Gândesc la abaterile, lipsurile, necredințele mele, care, toate mă arată cu degetul.
”-Ar putea fi ele gata să fie șterse? mă-ntreb.
Cu cât gândurile sunt mai încărcate, mi le cred mai grele adaug năravuri interzise și aburi inacceptabili și cu atât mai mult simt greșelile cele cu voie ori de ne voie atât de cumplite și făr de ieșire.
Mă concentrez să nu mai fac comparație între mine și ceilalți, nici între mine cel de azi și mine cel bun. Încerc să fac comparație doar între mine și sentimentele mele cerești. Așa, doar urc. Și sui, cu această
balanță, ultima porțiune a unui drum sufletesc al Golgotei, văzând
apoteotic doar Exemplul Perfect care mă inspira.
Împletesc o cununa a iertării, plină de petale de trandafir și nu din cea ghimpoasă. Nu că m-ar strânge în alt fel dar pentru ca mireasma să fie ca o boare ce-mi poate însoți inima. Și inima mea din asta, să devină frumoasă.
Apoi mă gândesc cum să renasc trecând printre teamă și tristețe. Tulburată, simt cum neliniștile astea mă provoacă. Se cojesc. Căci ele, mă brăzdează cu o arătură de clar obscur. Așa sunt la început, în negură deasă, mici zone învăluite-n lumină. Până la urmă se limpezesc toate. Ca o formă a
cunoașterii, care plină de durere cuprinde și demolarea și zidirea ca pași definitorii.
Apoi îmi urmez trezirea, pentru a nu fi orbită de iluminarea ce mă așteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu