abdicarea

”Dumnezeu, care citește în toate inimile, știe până unde viețile noastre sunt împlinirea cuvintelor noastre." ( Abdu'l Baha)

De ieri, am abdicat de la domnia lui ”Eu”! m-am întors spre mine însămi și am văzut că imaginea mea era ”doar  a unui dulap plin de mărfuri”.

Mi-am zis:

”- Aceste acumulări prăfuite au fost întotdeauna bine zăvorâte în dulapul numit ”sine”. Bine păzite de mine. Unii le văd ca pe  ”neprețuite comori” dar sunt doar balast inutil. Toată strânsura îmi demonstrează cât de mult mi-a plăcut să posed! Dar și cât timp îmi ia  să le știu, să le enumăr să le amintesc celorlați...”


Azi e o zi grea căci este închinată pregătirilor. Și n-o pot face altfel decât reluându-mi vechea mea meserie, aceea de semănător. Și primul lucru la care m-am gândit a fost să-mi cunosc și să-mi controlez sămânța. De la un timp, folosesc sămânță divină. Și nu pentru sunt sigură că  hambarul e plin sau pentru că am siguranța că o astfel de semănătură e total fertilă ci pentru că știu   c u m   va germina ea. 


De demult, pe mai departe, aveam tot felul de griji. Asta de demult. Am făcut între timp multe exerciții de neîngrijorare așa că mă pot ține în frâu. Surprinzător dar începe să meargă. Nu pot zice că e ușor. Ca oricare altul, vreau să fiu la înălțime. Să mă vadă ceilalți cum și cât sunt la înălțime. Să mă vadă ei, dacă se poate de undeva din urma-mi. Dar îngrijorarea m-ar arde inutil. Așadar nu mă voi mai plânge. 

- Oamenii nu se pot lăsa cuceriți de cuvintele mele de la început oricâte variante de rețete aș folosi, oricâtă inspirație aș avea ... Totul e să nu-i constrâng.

- Nu mă voi grăbi să arunc cu vorbe. Vorbele multe sunt predici frumoase, stufoase. Nu mă voi stoarce de entuziasm folosind frazele cu multă dibăcie, cu abilitate, cu zgomot, cu gesturi teatrale.  Vorbele mele ar putea să se îmbrace cu sens. Sens nou și înțeles hrănitor. Fiecăruia altfel. 

- Unul dintre cele mai grele lucruri de zis,
 atunci când le ai de zis,  este a înțelege despre necesitatea sacrificiului. Sacrificiul, este durerea  care sculptează în înțelegerea noastră. E o rafinare și nu trebuie înțeles ca amputare sau o uscare. Nu ar trebui să ne afecteze ca o cangrenă în personalitatea noastră ci ca și cum asistăm la o prospecțiune pentru descoperirea  în maiadâncul nostru, a unui alt mugure.

- Și dacă nu simt neliniștea unei emoții puternice nici n-ar trebui să mă gândesc să intru în inima cuiva. Nici nu am cum să folosesc instrumentele contabilului, ... ale istoricului ... ale criticului... ale prietenului fățarnic ... ale pescuitorului înfometat de oameni...  Pentru că centrul ființei unui om este antifonată să stea departe de tot ce e nevrednic. Și nevrednice sunt orice alte mijloace ce nu au  forma unui miracol.


Cel mai important e cum mă raportez eu la starea ogorului interior al celor din jurul meu. Cum voi putea ca prin respect infinit să-i ajut să-și îndeplinească menirea, aceea de câmpie a libertății. Și în același timp să le ofer fidelă o  oglindă a Soarelui Adevărului!


Și acum, doar adăpostul înserării mă desparte de ultima etapă. Înainte de o binecuvântată odihnă, obligatoriu, mi-am înnodat o rugă proprie:

”- Ah Doamne! Cu recunoștință înțeleg că tu ești Cel care ai readus această nouă Primăvară Divină. De aceea o știu, semințele vor germina. De aceea, de mâine chiar, odată cu îngemănatul zorilor, eu ca umil servitor al tău, voi putea porni la drum. 

Îmi pun ca bagaj unic, grăuntele meu de credință. Voi avea încercarea de a fi neabătută. Voi merge în lung și-n lat. N-o să răscolesc ci doar o să presar. Tandru. Una cu încă una! Zi după zi. An de an.”

- De acum mi se vor înșirui recoltele? 

- Întru gloria Ta! 

(2004)