lungul drum către acasă

Numai când stai o clipa pe loc, în jocul vieții, te poți uita așa, într-o doară "în față" și "în spate". Nu ca să măsori lungimile, obstacolele și să le compari ci doar așa ca să admiri priveliștea, să te bucuri de ea, să-ți imprimi amintiri... 

Spre deosebire de alții, multi alții, eu  "văd" că drumul din față mi-e mai lung, mult mai lung decât cel din spatele meu. Și-mi dau seama că  acest simt al eternității, e cel care  mi-a schimbat întreaga gândire despre cum îmi croiesc viața.  Cei al căror sentiment când ajungi pe la ”50”, e că mai au puțin până li se rupe "ața", trăiesc într-un vârtej al senzațiilor și trăirilor "încă nesatisfăcute" , încă negustate... Au fie lacomie, fie sarcasm și aceea atitudine în fața vieții că "strugurii sunt acrii". Se pregătesc mereu pentru "marele buum" ce va veni în care ei să fie împliniți. În care ei - doar ei - să fie "cel mai sus"... poate într-un fel "încă din lumea aceasta cel mai aproape de Dumnezeu”... și luptă ... se zbat pentru cariere de vis, averi de vis, și fericiri ”mai mari" și de se poate continue .... de fapt se zbat "să fure timp”.

De aceea eu mă constitui și mă consider o norocoasă. Atât de norocoasă, că mintea mea e deschisă și captează tinerește, că sentimentele mele se bulucesc abia născute. Atât de recunoscătoare, că îmi pot aplica o igienă morală și că nu mă simt jegoasă și rușinată. Adun mărgăritare din clipele mele de fericire. Sunt fascinată de aceste mici bucăți de Rai, putine poate... dar valoroase....

Mă uit în jur și descopăr ce dețin, pe cine ”dețin” acum,  ca pe o comoara. Toate persoanele, mie cunoscute, sunt dragoste și inspirație și putere pentru mine. Ei, sunt parteneri atât de dragi, ai drumului "din față". Sunt comoara dată mie. Sunt copleșită! cred că ăsta e cuvântul. Nu m-a învățat nimeni cum să mă comport față de o comoară! 

”- Când ai o comoară, ce faci? Spune?” 

Unii devin temniceri, alții o cheltuiesc prea repede, alții păzitori, alții sunt un simplu custode. O îngroapă, o expun, o risipesc sau nu se ating de ea. Ei cred că se pot bucura de ea, la modul ideal fără să participe. Într-un fel sau altul se zgârcesc sau se tem... Nu se tem că vor vătăma dragostea între oameni, ci pentru ei... să nu-și reînvie poveștile, și angoasele, și rănile lor. 

Mie cel mai tare mi-e frică să nu ajung "un inchizitor", ca mintea mea să nu inventeze dogme și legi, și reguli, și lacăte grele și teste. Mi-e frică să uit că dragostea e cea care trebuie să mă testeze pe mine și să încep s-o testez eu pe ea!
   
Câți din noi au puterea și curajul de a o întreține vie? De dragoste vorbesc. Câți și care dintre noi, au puterea de a se îngropa și de a se reinvesti în ceea ce se numește dragoste, ca apoi să crească ca dintr-o sămânță, odată și laolaltă cu ea? Câți investesc încredere, înainte ca ea să dea muguri? Câți nu se lasă ispitiți atunci când văd țepi să nu mai aștepte și trandafirul? 

De ce ne e teamă de o astfel de muncă? Căci ce drum lung și periculos și frumos totodată...

Câți uită să iubescă, așteptând să fie ei iubiți  mai întâi? Sau dăruind cu țârâita,... 

Dragostea adevărată e un râu continuu. Poate e cea mai mare lecție cu care vom trece Dincolo. Poate singura.... Presimți asta, nu?  De aceea eu sunt copleșită! De emoție nu de împovărare... Am sentimentul acela de ușurare și de imensă plăcere, că alături de mine voi, sunteți o mulțime de parteneri de drum.  Și, mărturisesc că e atât de frumos drumul pe care-l întrevăd... Lungul drum către Acasă...