portret de mamă cu floarea soarelui

"În mine se mai vorbește și azi despre tine." (Lucian Blaga)

 

 

Cât de frumos se îmblânzește cerul peste zi, când sufletul meu e acolo sus  cu mama, ce vine special de pe cealaltă parte a cerului.

Acolo în stratosfera, atunci când sunt în înalturi - acolo sunt numai eu cu ea. Doua entități! Sau una? ... pentru că eu doresc să ne grefăm și poate că am făcut-o cumva, fără să știm... Suntem într-un spațiu fără timp. Iar spațiul fără timp se numește rugăciune.

Nu știu cum o fi în lumea de unde vine ea, dar pe aici, eu am constatat că nu mai știu să iubesc în cuvinte. Cel mai adesea iubesc în lacrimi, le las să curgă, nu mă întreb de ce, nu le întreb de ce? Apoi iubesc în priveliști, știu cu exactitate locul unde azi la 13.45 i-am ”citit” din gândurile mele: era fix priveliștea trandafirilor și lumina plină de căldură tomnatică. Și știu și fiecare petală pe care i-am povestito și fiecare rază cu care ne-am jucat.


Apoi, am învățat să iubesc în mângâieri aeriene. E o specialitate a mea, nouă - a ceva ce ar putea fi, a ceva ce încropește contururile pe care eu le intuiesc, aceea Lucia, dispărută din realul meu de peste 19... Ce 19? Câți 19? Și singura întâlnire e doar a mâinilor mele ce o reliefează și de care se izbesc șoaptele-mi, spuse în golul dintre palme. Cât de des mă trezesc mângâind cerul și aerul?   Pentru că cerul e plin de curcubeie nenăscute și aerul cine știe, va fi fost cândva să fi ieșit din respirația ei.
 
Cel mai frumos e când o iubesc în mirosuri. Ea e cea care m-a învățat să disting toate miresmele.

”- A ce mirosea mamă, Făt Frumos? că-l  simțea zmeul de la nouă poște?” Și atunci trăgeam aer cu nesaț și-i simțeam aroma ei de mamă. Pe atunci tot ce trebuia să fac, era să trag aer în piept, cu nesaț.

”- A om bun mirosea... Că altfel, ce fel de Făt Frumos ar fi fost el?”

Pierd șirul zilelor. Îmi ascut simțurile. Sunt suspendată și mută. Clocotesc ca valurile ce se sparg de stânci golașe. Vezi, ai zice că sunt tristă dar nu sunt ... sunt vitează și chiar dacă privesc prin lacrimi ceea ce scriu acum, e mai bine pentru că doar așa o pot vedea prin toate culorile curcubeului. Curcubeul, e poarta noastră de întâlnire.

În restul timpului, sunt ca o floarea soarelui, căutând-o permanent... pentru că eu am încă o grămadă de întrebări fără răspunsuri: 

” - Și când se face noapte, unde se uită floarea soarelui, mamă?”