Uneori, devine obositor să tot cauți persoana care ești tu, închisă în tine. Dar astăzi, a fost extraordinar, pentru că azi, am reușit să-mi rețin atenția, mie asupra mea. Pentru că de la un timp, mă mănâncă pe dinăuntru. E ca un sâmbure care crește într-un fruct, care atâta de mult crește că iese dintr-un fruct.
Acestă foame de mine însumi, nu e o căutare inocentă și miraculoasă dar totuși e ca nerăbdarea celui din culise care tupilat, așteaptă trucul magic după ce a zărit cum au fost introduși câțiva porumbei în pălărie:
- Ce mult pot tăcea oamenii! E de fapt o abținere... În acești ultimi ani din ce în ce mai mult ... când de fapt, viața noastră este lumina acestui pământ când își dezvăluie fața s-a divină? Și cum de n-ai pomeni de ea...
- Oare de ce tot ne vorbim la trecut? Doar pentru că bucuriile ne-au rămas în ghinda amintirilor? Nedezghiocate, necontinuate, neconsistente, secate încă de la izvor ori prea firave de a fi fertile?
- De ce uităm așa ușor să trăim și cât de mult și cât de iute ne mințim? Ori ne bârfim pozitiv, ca să fim în trend. Și mai ales vorbim multe vorbe. Multe vorbe de carton ce ajung să ne zgârie gândurile care ne îmbâcsesc patetic și minuscul mintea.
- Spunem, (ne-o) spunem că totul e bine și arareori mai zâmbim. Căci zâmbetul uitat pe o față, în plină tristețe, este fotografia unui suflet rupt în două. Spunem că nu ne mai doare când de fapt clocotul e ”arsură” și e mai aprig ca nicicând.
Dar știu, curge prea multă dragoste în sângele meu și asta e de neegalat. Dar știu, eu nu sunt întrebări, eu sunt răspunsuri. Asta înseamnă că sunt ca roua, pentru pământul uscat al inimii. Datorită acestui fapt, trezindu-mă eu rouă a dimineții, chiar a fost extraordinar de plăcut, a fost ca și când Dumnezeu s-ar fi trezit El în mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu