despre scrisul meu I

Să meditezi, desferecându-ți cu sfiicioasă nedumerire adâncurile, apoi să scrii și iar să cugeți la toate cele ce erau în tine și asta cu franchețe, sunt procese necesare. E o oglindire a ta, ce trebuie să o faci sistematic și alternativ. E drumul până la sursă de unde țâșnesc niscaiva izvoare dar unde recunoști și limanurile ce necesită decolmatarea. De aici, inevitabil, decurge descoperirea interimatului adâncimii tale spirituale și accepțiunea apartenenței sursei tale, la Sursă.


Scriitura mea pornește de la deplina convingere că fiece cuvințel rostit, hrănește; cuvintele au întrucâtva rolul ”laptelui”. Sunt o pofticioasă de cuvinte și ades îmi plouă-n gură, în diversele experimente, exersând mirarea (și nu răutăciosul) de a comunica: că sunt și că suntem. De aceea mă recunosc într-un fel de scrib, care face și o fișă de degustare a vieții trăite ce ne-o datorăm împlinită. Însă fără ritmuri nebunești, fără să etalez dispreț ori nemulțumire pentru viață  și mai ales fără să-mi arunc umbra, peste alții; îmi doresc să creionez doar contururi de o cât mai mare fidelitate a trăirilor afective cu bucuria explorării fundăturilor din noi. Vreau poate să surprind elasticitatea la nivelul sensurilor; să dăruiesc piruete de cuvinte ce se suprapun timbrate, peste sentimente lipsite de strălucire; ori, poate, să dau un gust oleacă mai estetic, transmițând sper cârcotașilor bolborositori, că viața e posibilă și altfel.