”Țineți-vă bine gânduri bune! / Spăl podele creierului cu torent înlăcrimat de Cuvânt.”
luni, 10 februarie 2014
Cum să atingi un inorog
... io zic că ar fi niște condiții dar apoi fără echivoc poți să îți împlinești visul asta:
- să nu te mai crezi nevrednic de a-l atinge. Cum faci e treaba ta dar ai încorporat în tine și dorința și posibilitatea de purificare... așa că e ușor doar să vrei. Vrei?
- apoi de a-l "momii" pe inorogul cel sperios, la palma ta întinsă blând, dăruindu-i ceva irezistibil. Există ceva ce tu ai, mai prețios, decât cele două împărății, pe care oricum el le străbate levitând. Știi ce? Un om cu inima deschisa. Pentru că un inorog jinduiește să trăiască, nu în imaginație ci în inimă omenească. Pune-ți inima în palmă și în clipa următoare, chiar în podul palmei vei simții o răsuflarea aburoasă. Ai să vezi, ai să vezi....
cum îmi crește valoarea
Uneori în viață nu știu să despart realul de mistic, mă simt ca și Quasimodo, rugându-se în catedrală. (Din
penumbre, furișat și doar când era singur, atunci ajungea la altar!)
Alteori însă, când știu că întâmplător mai este cineva cunoscut acolo, alerg de-mi sfârâie
călcâiele. Fuguța, fuguța! Și nu mai știu dacă vreau să întâlnesc
o lume întreagă de semeni sau să-L întâlnesc. Mă sfiesc să-mi dau răspuns. Dar știu, fără să caut,
că sunt, mai sigură în fața Lui când sunt alături de cei cunoscuți mie - chiar și în
gând - și parcă mai valoroasă.
tu, cu aripile mele
Pământul se descoperă de alb și lasă jilave priveliști, atât de
gălbejite și pline de gunoi și noroi. Simt doar soarele, îmbălsămător și vremea
nestatornică ce anunță că intrăm definitiv în cursa pentru primăvară.
E timpul să mă gândesc că darurile astea ale mele nu sunt de vitrină ci de sămânță. Pentru ce altceva mi s-ar buluci cuvintele? Cuvinte din mine, cuvinte cu tine și pentru tine ... cu gusturile lor atât de diferite. Cum altfel aș explica că mă ard tălpile să le las scoase la iveală. Și că știu că ele vin și de acolo de unde este nesperanță și netimp.
Cum aș putea face o apropiere când e atâta spațiu între noi, de uneori mă sufocă când mi se prevale peste inimă? Prin prejur sunt cei care nu-și doresc adevărul scos așa brusc la lumină. Și asta doar pentru că ei presimt că pot și fi începuturi de drumuri de tristețe. Dar eu nu m-aș cerne, fără să cunosc cu de-amănuntul toate căile. Pe toate. Pentru că altfel, fibrele sufletului mi s-ar încurca rău. Dar aș face-o! Aș face-o pentru a risipi întunericul dintre noi. Aș mușca clipa suspendată și aș înghiți vidul dintre noi, doar să ajung la tine:
- La ce e bună agoniseala unei zile dacă a doua zi, nu o folosești la transformarea ta? Pentru ce ai acumula ceea ce ai adunat dacă ziua ta nu te îmbogățește și nu duce la transformarea ta din tine, într-un alt tine? Mai însemnat și mai bun.
- Întreaga viață poate fi o recompensă, și ți-aș adăuga una pereche aripi. De libelulă.
E timpul să mă gândesc că darurile astea ale mele nu sunt de vitrină ci de sămânță. Pentru ce altceva mi s-ar buluci cuvintele? Cuvinte din mine, cuvinte cu tine și pentru tine ... cu gusturile lor atât de diferite. Cum altfel aș explica că mă ard tălpile să le las scoase la iveală. Și că știu că ele vin și de acolo de unde este nesperanță și netimp.
Cum aș putea face o apropiere când e atâta spațiu între noi, de uneori mă sufocă când mi se prevale peste inimă? Prin prejur sunt cei care nu-și doresc adevărul scos așa brusc la lumină. Și asta doar pentru că ei presimt că pot și fi începuturi de drumuri de tristețe. Dar eu nu m-aș cerne, fără să cunosc cu de-amănuntul toate căile. Pe toate. Pentru că altfel, fibrele sufletului mi s-ar încurca rău. Dar aș face-o! Aș face-o pentru a risipi întunericul dintre noi. Aș mușca clipa suspendată și aș înghiți vidul dintre noi, doar să ajung la tine:
- La ce e bună agoniseala unei zile dacă a doua zi, nu o folosești la transformarea ta? Pentru ce ai acumula ceea ce ai adunat dacă ziua ta nu te îmbogățește și nu duce la transformarea ta din tine, într-un alt tine? Mai însemnat și mai bun.
- Întreaga viață poate fi o recompensă, și ți-aș adăuga una pereche aripi. De libelulă.
duminică, 9 februarie 2014
Miez cu sens
M-am trezit cu gândul la ce mi-am spus ieri, că există oameni care ”te hrănesc”. Apoi, m-am prostit
glumind și zâmbind pentru toți cei de dincolo de ecran, ca suna canibalic. Și da, de
fapt, cred că asta e o adevărată relație interumană! Canibalică. O masă
copioasă de sentimente pe care o servești celuilalt, ..., care te marchează
când și din cauză că primești ceva de la semeni și ai adunată o întreagă provizie
de trăiri de oferit, atunci când decizi să că ești în devenire, tu ”hrană” altuia. Asta e
pâinea sufletului, nu?
Pâinea sufletului gândește-te ce frumos ...
Ce aș putea eu însă să-ți ofer? O hrană ca să reziști, apoi o hrană ca să te împlinești și chiar, dacă am curajul, o hrană ca să înaintezi. Dar pentru cea din urma, mie cea speriată de atâta responsabilitate, îmi trebuie mult curaj. Și ție, cel care accepți, să fii deplin încrezător...
Dacă te uiți în jur de fapt, oamenii sunt anemici din cauza că refuză să primească tot ce li se oferă. Nimănui nu-i place să ia hapuri amare sau ardente.
Când eram mică, mă întrebam, de ce tot timpul, în povești, caii, ca să meargă ca "gândul și ca vântul", trebuiau să fie hrăniți cu jăratic. Ce este acest jăratic? Era neinteligibil, pentru mintea mea de copil să te hrănești cu ceva care te arde. Mai ales, înțelegeam de exemplu că uneori mama mă "hrănea" cu lucruri amare (de obicei medicamentele alea rele) și dureroase ( injecțiile) , pentru că îmi voia binele și pentru că știa când e momentul oportun s-o facă, față de una ca mine spun, care știam doar că mă doare. Și mai știam ceva, cu deplină încredere: că numai ea, îmi poate alina durerea...
Dar minunăția mea în fața poveștii, era convorbirea în care, el calul, cerea să fie hrănit cu ceva care îl arde. Mai târziu, examinând ceea ce înseamnă prerogativele adevăratei prietenii mi-am dat seama ce înseamnă încredere și fidelitate și cum să creezi starea aceea de bine într-o relație, în care ei da, să te simți comod și comun și pur și simplu om așa cum ești.
Și doar o singură dată, într-o situație extremă am simțit că "pot mânca jăratic"-ul, atunci când, pe patul de moarte, mama mea s-a trezit din coma și eu trebuia să fiu, în fața ei fericită și veselă și încreazătoare, presimțind ultimele ei clipe. Arsura aceea mă străbate și acum și oricând. Dar nu vreau să vorbesc cu tristete de clipe și momente extreme ci de viața noastră de zi cu zi.
Mă gândesc la modul cum ne impunem schimbările. De acceptarea spre mai bine a schimbărilor noastre. De munca aceasta enorma cu noi înșine și de faptul că putem avea lângă noi, oameni către care să ne îndreptăm și să le cerem să ne dea să ”mâncăm jeratic”. Un jeratic spiritual desigur.
Acceptând schimbarea din mâna celuilalt, sacrificiul se sprijină pe o înaltă stare euforică. Făcând schimbarea în același ritm cu celalalt, probabil înseamnă evoluție, înseamnă - vorbind în numele lui Platon - că am putea ieși din peșteră - ne-am depăși limitele . Mână-n mână. Pe drumul nostru în comun. Dar asta înseamnă că am dat de capătul, plin de miez, al sensului de "aproapele tău".
Pâinea sufletului gândește-te ce frumos ...
Ce aș putea eu însă să-ți ofer? O hrană ca să reziști, apoi o hrană ca să te împlinești și chiar, dacă am curajul, o hrană ca să înaintezi. Dar pentru cea din urma, mie cea speriată de atâta responsabilitate, îmi trebuie mult curaj. Și ție, cel care accepți, să fii deplin încrezător...
Dacă te uiți în jur de fapt, oamenii sunt anemici din cauza că refuză să primească tot ce li se oferă. Nimănui nu-i place să ia hapuri amare sau ardente.
Când eram mică, mă întrebam, de ce tot timpul, în povești, caii, ca să meargă ca "gândul și ca vântul", trebuiau să fie hrăniți cu jăratic. Ce este acest jăratic? Era neinteligibil, pentru mintea mea de copil să te hrănești cu ceva care te arde. Mai ales, înțelegeam de exemplu că uneori mama mă "hrănea" cu lucruri amare (de obicei medicamentele alea rele) și dureroase ( injecțiile) , pentru că îmi voia binele și pentru că știa când e momentul oportun s-o facă, față de una ca mine spun, care știam doar că mă doare. Și mai știam ceva, cu deplină încredere: că numai ea, îmi poate alina durerea...
Dar minunăția mea în fața poveștii, era convorbirea în care, el calul, cerea să fie hrănit cu ceva care îl arde. Mai târziu, examinând ceea ce înseamnă prerogativele adevăratei prietenii mi-am dat seama ce înseamnă încredere și fidelitate și cum să creezi starea aceea de bine într-o relație, în care ei da, să te simți comod și comun și pur și simplu om așa cum ești.
Și doar o singură dată, într-o situație extremă am simțit că "pot mânca jăratic"-ul, atunci când, pe patul de moarte, mama mea s-a trezit din coma și eu trebuia să fiu, în fața ei fericită și veselă și încreazătoare, presimțind ultimele ei clipe. Arsura aceea mă străbate și acum și oricând. Dar nu vreau să vorbesc cu tristete de clipe și momente extreme ci de viața noastră de zi cu zi.
Mă gândesc la modul cum ne impunem schimbările. De acceptarea spre mai bine a schimbărilor noastre. De munca aceasta enorma cu noi înșine și de faptul că putem avea lângă noi, oameni către care să ne îndreptăm și să le cerem să ne dea să ”mâncăm jeratic”. Un jeratic spiritual desigur.
Acceptând schimbarea din mâna celuilalt, sacrificiul se sprijină pe o înaltă stare euforică. Făcând schimbarea în același ritm cu celalalt, probabil înseamnă evoluție, înseamnă - vorbind în numele lui Platon - că am putea ieși din peșteră - ne-am depăși limitele . Mână-n mână. Pe drumul nostru în comun. Dar asta înseamnă că am dat de capătul, plin de miez, al sensului de "aproapele tău".
Curățenie de primăvară
„Covoarele se pun pe bătător şi se bat zdravan şi se curăţă
şi cu peria şi se lasă la aerisit, se pun când duşumelele’s luna
spălate zvântate bine,.., porţelanurile doar cu apă caldă le
speli şi cu puţină zeamă de lămâie nu cu bicarbonat să
distrugă culoare picturilor, da’ le speli până îţi
scârţîie degetul pe ele ... şi fii atentă la serviciul de tort..
.e de la 186... iar argintăria s-o laşi la sfârşit. Pui pastă de
curăţat pe cârpă şi freci, freci până se duce toată
cocleala şi străluceşte...” – bunica mea ...pe la 1969
Am dreptul să
te urăsc, uneori
Să te neg
cu-nverşunare
Cel mai mult îmi
place să te caricaturizez
Să te acuz,
până la descalificare
Să fac mutre,
la bunele tale intenţii,
Să te arăt cu
degetul,
...ca darurile
mele dumnezeieşti, în comparaţie,
Să clipocească
pline de fapte bune.
Proasta de mine,
vorbesc cu aşteptările din mine, de
Re (-)
sentimente,
Reveniri,
Readânciri,
Recluziune,
Reaşezare...
Când de fapt,
aveam o foame hrăpăreaţă de tine,
Cel ideal din
mine,
Îmbrăcându-te
în straie de durere
Ca p-o fiinţă
clepsidră, din sticla de oglindă,
(Ce e altfel,
decât o fiinţă pendul),
Şi prin care se
scurge atâta nămol
Până ce mă
doare apa de pri’prejur
Şi se face ca
mierea de groasă.
Şi asta pentru
că mi-e aşa de groază dacă aş fi fost tăcut, indiferenţei
tale!
Şi pentru că e
cumplit ca uneori eu,
să-mi fiu un tovarăş aşa de îngust pentru
mine însumi!
De aceea, nu
ezit niciodata să-mi întind mâna
Şi frec uneori
lăuntrul până mi se duce toată cocleala
Fără frică de
toceală,
...doar pentru
un licăr de lucire.
E un risc
propriu să fiu moral.
Păstrez
întotdeauna de veghe, un ochi interior:
Cifru’ secret
al unei cuceriri asupra mea.
Î n t â l n i r e
Sunt secole
De când n-am mai făcut parte
Dintr-un „împreună”!
Erai, fără umbră!
Miezul clopotului meu.
Eram, oase articulate, în mijlocul fiinţei tale
Ce adorau să te îmbrăţişeze...
Acu-i acu!
Cufundă ciutura, străine,
De bea,
Plânsul meu proaspăt.
Vestea e înrămabilă!
De hatârul tău, îţi voi divulga toată povestea
Întâlnirii de la fântâna bucuriei.
sâmbătă, 8 februarie 2014
a se simții miezul
După câte și câte clipe de ucenicie
poți auzi oamenii emoționându-se
ca și cum ai vedea o spadă de Toledo
înroșită pe cenușa fierbinte a jăraticului?
După câți și câți ani de ispite
simți semne inconfundabile
despre cum nu vrem să vorbim
ca și cum am jongla,
despre neputința de a vedea lucrurile ca naștere,
despre dinamica lucrurilor ce nu au voie la etichetări imposibile?
Numai un culegător al miezului lor de mătase
le poate simți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



