atotcuprinzătoare este doar iubirea

"Află cu adevărat, că iubirea este secretul sfintei Dispensații a Lui Dumnezeu, Manifestarea celui Atotmilostiv, fântâna revărsărilor spirituale. Iubirea, este lumina blândă a Paradisului, eterna adiere a Sfântului Spirit care însuflețește sufletul uman.Iubirea este cauza revelației lui Dumnezeu către oameni, legătura vitală esențială, în concordanță cu creația divină, în realitățile tuturor lucrurilor. Iubirea este mijlocul care asigură adevărata fericire atât în această lume cât și în cea următoare. Iubirea, este lumina care călăuzește în întuneric, legătura care unește pe Dumnezeu cu oamenii, care asigură progresul fiecărui suflet iluminat. Iubirea este cea mai mare lege care guvernează acest ciclu puternic și ceresc, unica putere care leagă elementele diverse ale acestei lumi materiale, forța magnetică supremă care direcționează mișcările sferelor în împărățiile celeste. Iubirea dezvăluie cu o putere infailibilă și nelimitată misterele latente ale universului. Iubirea  este spiritul vieții asupra trupului înfrumusețat al umanității, întemeietoarea adevăratei civilizației în această lume muritoare, care răspândește gloria nepieritoare asupra fiecărei rase și națiuni cu aspirații înalte!" ( paragraf ”Ruhi 8” pag 102, din Tabletele lui  Baha'u'llah)

poftă de flamingo

Aspir și respir,
speranțele mele, 
sunt în coroana copacilor ce sprijină cerul,
muşc zăbala,
mă aflu în mijlocul imaginației copilului din mine
nelimitată;
între respirații, 
tăcerea își începe muzica
iar sus pe cerul muzicii, 
îi-un înger ce-mi plânge pe limbă
și mă inundă cu imagini și senzații.
Absorb și modelez lumea 
și-o infiltrez eu, în mine, 
zilnic țesută prin nenumărate tușe de culoare,
altfel și astfel 
cu pași domoli, 
perfect echilibrați
ca un flamingo 
în delta bogată a Nilului.

tango pe culmi

Dans de tango lunatic
între noi doi
pentru umplerea bateriilor ce vor schimba lumea
și pentru lumina noastră, ce sporește nelimitat.

Dans purtător de vânturi năpraznice,
inimi ce bat mai tare
și strâng emoții de dragoste și putere,
crânceni cârcei.

Eu nu sunt o ușă de ieșire pentru tine,
nu sunt, evadarea ta salvatoare.

Mă preocup,
și-mi asum 
că am creat noi lumi,
în tine
și miza adevărată e 
să devii actorul 
care-și reia zborul 
cu o lipsă totală 
de îndoială.

Când vrei tu!

Capră neagră, pe tăișul celei mai înalte culmi.

disperarea speranței

Suntem tovarăși vechi
bătrâni ca lumea.
Nu ne mai refuzăm nimic,
părtași la tot,
și la toate,
cu disperarea 
pe care o are privirea un copil 
la geamul zăbrelit 
al unui orfelinat,
căutând  ...
un înger, ...
un vis, ...
o dorință...


Sufletele noastre în culori se opun 
gumei de șters suflete,
se opun 
sufletelor prăfoase de gri șters
refuză 
să fie ascunse-n șabloane;
eul meu e viu,
eul tău e viu,
prea vii pentru descompunerea în bucăți, 
fragmentat,
în etichete puse de alții,
în clișee,
în surâsuri de plastic, 
în pași mulți,
pași gimnastici 
alergând în marșuri pe inimile noastre.

Suntem tovarăși atât de vechi,
bătrâni ca lumea
și nu ne refuzăm nimic 
unul altuia.

Am putea plânge
în clocote,
căutând 
adânc în noi un înger, un vis, o dorință, 
o fereastră deschisă... 

poate că-ntr-o zi ...

cu tine, 
cu tine-i tăcere
dar tăcerea vorbește.

cu tine,
cu tine-i tăcerea
și, 
și tăcerea vorbește,

tăcerea, 
vorbește cu tine, 
ascult-o!

ai putea plânge,
râde, suspina,
ascultă,
nu iese
nici un sunet, 
nici o ademenire,
nici-o intoleranță,
nici o clipă din zborul nostru de îngeri

clipa  mă zămislește 
și e din ce în ce mai departe,
o zare de lapte,
un orizont ce mă arde,
și, oh, poate 
după încă puțină eternitate
vei căpăta,
glasul acela, care anunță 
că într-o zi, 
ei bine-ntr-o zi,
va fi primăvară.

Snobică

Sunt încremenit,
... fără să cunosc orizontalul...

Sunt într-un abandon total,
... și într-un control perfect ...

Sunt ostracizat de gusturi,
... și de dezgusturi ...

Sunt de-o exuberanță irezistibilă,
... și captez, înghețând amorful ...

Accept un exercițiu al creației, ca muncă,
... și accept pulberea, din ecoul litaniei ...

Sunt gest,
... și mă modelez văzduhului ...

Creierul meu-i locomotivă,
... și aspir la spațialitate ...

Și sunt ...  încă ... și încă ...
... fără limite ...

Eu râvnesc 
... și Tu, dorești să mă lepăd ...

 

Dacă da ... (da' dacă nu?)

Dacă am avea curajul să gândim
că nu suntem doar un ”boț de lut„
și că trăirea din simțiri
poate deveni aievea, 
„fiind”!

Dacă am avea curajul
să avem răbdare ...
cu o clipă mai mult decât alții
tocmai,
ca
trecând frontierele
din țara ”de peste puterile noastre”...
și de acolo, 
să trăim Paradisul din noi,
ca  pe fiecare clipă a învierii ...

Dacă am avea curajul să credem în miracole
fără să ne fie frică
căci ele sunt pentru noi ...
și mai ales că 
Iubirea e cea mai simplă minune
și că ne e mai aproape inoculată 
decât carnea și sângele nostru ...

Dacă biciuiți de firea noastră slabă
nu am da înapoi ...
ci ne-am umple,
clipitul și respirațiile,
plini de recunoștință
de lumina ce ne înconjoară ...

Ne-am deschide boboci
ca flori, 
în fiorul sărutului solar,
și ne-am îmbujora luminos
ca stele,
pur și simplu ”Fiind” ...