visând zborul

Azi noapte am visat că zbor. Mi s-a părut distractiv dar de fapt nu, nu era așa. Era chiar foarte serios căci acolo sus fusesem la plantat vise. De asta ș-acu' mă taie câte-o senzație din alea de pus în sticla de parfum...    

tipar adecvat

........
gâfâit, revin 
din viața mea lichidă, 
fragilă,
din lacrimile de care m-am stors
ca gazdă, 
roasă,
de viermele contradicțiilor ...
în globul minții,
stele mă mușcă
și  mă ard umbrele 
ce fugeau de mine ...
e ca și cum sufletul sufletului 
se mărește
se desprinde
și crește
ca un bulgăre de zăpadă prin rostogolire
și e încă întuneric acolo,
ca și cum 
uitasem draperiile trase
să nu mai fiu fascinată de frumusețea infinitului...


și sparg tiparul
cu mulajul
primelor raze de soare ...

Tu cum stai cu curcubeiele?

- De ce atâta spațiu, între cer și pământ,
mă-ntreb?
- Ca între ele, să încapă  bine
fix,
un arc de curcubeu!

- Eh, ce treabă!

Și cu curcubeiele astea ce mare brânză?
Ce atâta bătaie de cap?

Păi, curcubeiele sunt făcute pentru odihnă...

Port din ce în ce mai mulți oameni în suflet
Și din când în când,
Cu ei cu tot,
Mă mai odihnesc sus, sus ...

Terra incognita

Îmi caut cu disperare făptura ...,
unde-mi e hotarul...?
Eu, sunt înăuntru ori îs p-afară?


Migălos,
îmi adun 
picăturile de normalitate,
dar știu că nici așa 
nu sunt eu tot, 
întregul!
preaplinul!


Nu-mi ies la inventar toate misterele
rătăcitele!
evadatele!
 ... și aventuri-mi grăiesc,
mai ales diminețile 
când
îmi mai măsor limita de  ”nu mai pot!”

...și când
alerg înc-un pic
până la granițe!
și mă-ncumet șovăielnic 
să-ntind pasul 
spre necunoscutul!
spre nemaiîntâlnitul!


 ...mai ales nopțile 
nedormitele!
verticalele!
când
îmi tai cuvintele în câte patru
și le arunc în zări,
multele!
roditoarele!

... mai ales visele
când
mă ninge diafan
din cerul plin de stele 
al encefalului meu.
terestrele! 
celestele!

- Și ce mai faci?
- Cred că  mi-e dor,
un așa dor să te îmbrățișez!

- Pe mine?
- Eh, nu! 
nu pe tine
ci pe ”noi”,
cu umbrele noastre cu tot,
cuprinzându-te!
în-gândurându-te!

Gimnastică de suflet treaz

Întorc capul,
urmele mele, 
în lumea asta,
nu sunt drepte, precise ...
sunt adânci și vizibil
pecetluite cu un anume foc,
ce face ca umbra mea să sângereze.

Înalț capul,
Sufletul meu simte că e bine
el simte că mai e destul...


Închid ochii,
Alung larma
să-mi pot citi gândurile,
creierul și inimă
până ce arama-mi lustruită 
luminează.

Deschid inima;
ca un măr
plin de roadă
mă-nclin spre tine,
n-ai decât să-ntinzi mâna.

.

lărgirea granițelor

Spiriduși de foc mă ard.
Spiritu-mi a coborât
prea în mine,
murmurând o durere fără margini
care mi-atinge inima 
cu așa o frumusețe
că până și  umbra-mi 
se mâhnește, și-nviază pe loc 
de mii de ori. 

Mă simt încopciată-ntr-un munte 
de sidef translucid.

Îmi rumenesc toate gândurile nou născute
să-mi spargă tiparele.

Mă cern în înțelesuri 
cosite prea devreme....

Voi fi vândută?
Voi fi cumpărată? 
De voi?
De toți?

Pentru licoarea dulce a cerului
Ce-mi curge căptușeală, pe inimă.

.

lămurire

 Lămurire și mirare

 - Eu? Eu sunt  aceea mulțime de minuni? 

Stau la primele clipe ale dimineții și mă mir. Cuibărită în liniștea inimii, care nu e liniște, e dor și mirare,  durere și neliniștea unui anume tip de plăcere,  contopite în emoții primordiale ale înțelesul umanului. Și-mi spun că așa ceva trebuie să aibă liberă trecere prin mine. Sunt vești frumoase din cuib, nu-i așa? De aceea, voi lasă să treacă convoiul  înțelegerii prin și nu pe lângă ... ca să pot simți toate înțelesurile, pentru că acest mers și descălecat și zgomot de copite ale zbuciumului, sunt nu numai semne ale dezghețului și cel al mutării granițelor .