Jurnal de rătăciri - Pariuri

Să aștepți
întotdeauna doare.
Mă doar capriciile mărunte.
Mă dor surâsurile de nerăbdare,
foite.
Mă dor îmbrobodelile
și-a abilități de păcălici.
Mă dor flash-urile din viață asta,
atât de gogonate
că nu le poți lua niciodată și-n bagaje.
Mă doare când mă prinzi că ”nu-i de nasul meu”
Și zău mă chinuie când așteptarea,
 - oftez zău -  
tocmai m-a lăsat
fără oglinda propriului meu orgoliu.

Să aștepți, doare
Să fii atemporal înseamnă survolare.
Eu  aș vrea să lucrez la aceea dragoste care nu piere,
nu la viața ca un pariu.

.

Jurnal de clipe rătăcite - Hașurările

Mă-nbrac în bucurii
fără fărâme și lunecoase semnificații
fără de a fi ”prea de tot”.

Joc  alba neagră,
distincția evidentă 
de lumină cu tenebre.

Una e lumina
multe, mici  tenebrele,
una e lumina!

În întuneric 
developez adumbrit zâmbetul din mine însămi
semi-tonuri,
hașuri indecise,
improvizații,
extracții.

Sub plapumă de alb de iarnă
Tonuri grosiere de germinativ.

Jurnal de clipe risipite - cum îmi păstrez suculența

În clipele de agitată efervescență
decorez viața,
până la a fi mai interesantă decât 
realitatea pe care o trăiesc.

Atunci îmi place să mă văd
renăscând,
miraculos,
în ochii tăi
și să mă crezi c-o
să fiu ca-n prima noastră zi:
plin de suculență,
doldora de mistere.

Fără  să mă mai preocupe 
seninul sufletului meu 
de aur,
uit, că arareori mă aud
acolo unde nu-mi pătrunde lumina.
Uit, 
și-mi clădesc turnuri
să vă privesc de sus,
în loc să-mi văd mângâierea bucuriei
care 
neștiută,
ne duce împreună 
spre propria-ne căutare 
prin lume.



.

jurnal de gânduri risipite IV - Ceva probleme de dresaj

Câteodată (asta-i mai rar), când  un gând frumos îmi sclipește  în loc să fiu cel ce intră în pădurea întunecată a minții să-l culeg, să-l gust, și să-mi dau cu părerea de e copt au ba, am slăbiciunea  să nu mă urnesc. Ori renunț ori îl pasez, și-l las altuia. 

Și mă-ntreb? 

- De ce prefer să fiu cel de aduce vânatul și nu  hăitașul inițial. E doar o problemă de dresaj?
 

Jurnal de clipe risipite III - temporarele cecități

Uneori sunt atât de derutantă eu, de mine cum acționez în condițiile neprielnice

Uneori din cauza împrejurărilor exterioare mă trezesc că o iau pe ocolite. Și-mi dau seama  că nu e numai o întârziere în drum, drumul meu cel adevărat. Mi s-a întâmplat când divagarea de la drumul original a devenit fatală, pentru că la un moment dat încercând să mă întorc, nu mi-am mai găsit locul. Nu mai aveam condițiile inițiale prielnice. Acum înțeleg că de fapt am intrat un nefericit ocol al inerției sau al fricii. 

Prea târziul nu ajută.

*****

Alteori îmi pregătesc, chiar festiv temeri. Le numesc cu neliniște,  ”temeri anticipative”. La mine sunt o tară socială. Apar. Cresc. Țin, până-mi paralizează gândurile și bucuria de acționa. 

- Dar ce-o să zică x (îmi spun) sau y? 

Și greutatea asta, nemarcată, mă macină și mă direcționează spre  cusururile, spre lacunele, spre metehnele mele pe care le reconsider imaginar, prea mari. Și-mi spun: 

- De nedus! De renunțat! Ia las-o baltă! 

De bunăvoie mă refuz și mă auto dezarmez când de fapt aceste temeri sunt un ambalaj oarecare.


.

Lecții de citire

La ceea ce aspir eu, 
îmi spui că-s netratabil.
Căci sunt un cititor pătimaș. Așa-i!
Cititor de oameni.
Și alfabetul ce-l știu
nu-i subtil
și-i atât de amar și primar
că-i mai degrabă sărăcuț.



Nu vreau să cădem de acord
Asta nu, niciodată!
Nici nu-mi prea pasă,
Nu mă prea interesează să fii atot-fericit
ori să devii,
ori, cum devii
ori, să-mi arăți mie cu obstinație cum se face.
Poate nu ne-am nimerim  în acei timpi scurți ai vieții s-o facem și p'asta.

Dar zău că o să mor de curiozitate 
dacă nu văd la tine
cum te descurci
ca să-ți aduci Paradisul mai aproape.
Fără să repeți
drumuri închise, 
drumuri identice,
drumuri simetrice.

Mi-ai împuiat capul
da' rău de tot, 
cu autocunoaștere și auto-vindecare
și cu ploaie de simțăminte de pace interioară
de pozitivismul atotcuprinzător,
parcă n-ai fi om 
ci doar o balanță
și-un experiment. 

Iar eu, incomodă, 
îți  tot arăt cu degetul că încă nu ți-ai ajuns în centrul ființei
ori că probabil e azi,  un timp 
pentru însămânțarea adâncului
căci altfel  o să ne sune împrejur a găunos.

Și că ai atâta vreme în spate 
de când nu te-ai mai uitat la cerul plin de stele,
că dacă ai face-o ți s-ar părea stânjenitor.
Și că ai uitat să râzi ca un copil.

Și da, mai potolește-te să-ți lustruiești doar carapacea 
și să te uiți încântat în oglindirea ei.

Uneori, când te văd
Nu doresc decât să se citească ceva în ochii tăi.
Și să-ți zâmbesc.


.

.

A fi deschis și spontan, complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă pentru a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă - asta înseamnă a-ți umple sufletul cu ceea ce reprezintă viața.
Doar că, în fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum. Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. Nu poți încadra circumstanțe noi în tipare vechi și nu poți muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a râului.
Conștiința și doar ea nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta. Dar fiecare moment ne ajută cu ceva. Și fiecare fir de gând bun ne ajută la a ne adapta. De exemplu, ca să ieșim din năuceală, ca acum! Azi, avem nevoie să ne deschidem sufletul și, s-o facem în funcție de propria credință, propria știință și propria încredere.
Sunt clipe când avem nevoie de a gândi tot ce mai bun în noi și de a face tot ce știm noi mai bine. Numai așa acest lucru va fi sevă și probabil că numai așa am putea-o primi de la Sursă.
Oare e bine să stăm și să ne măsurăm acum intensitatea lacrimilor? Să ne întrebăm dacă venim din curtea unei cumințenii sociale sau din contră din cea a judecății pedepsitoare? A te îngriji de alții, cu maturitate spirituală este de fapt a te responsabiliza. Cum, cât, unde poți.