filmul tău

Ce contează? În filmul tău ești unic și tu ești actorul. Tu ești cel ce simți Tu ești cel ce rămâi. Cel ce rămâi până la capăt. Nu ar trebui niciodată să îți dorești un rol secundar. De ce ți-ai dori? Căci oricât de apropiați îți vor fi ceilalți, tot rol episodic vor avea....

Și dacă cel din fața ta ...

Viețile noastre trebuie să devină mai umile. Gurile noastre mai tăcute. Gândurile noastre mai curate. Inimile noastre mai pline de emoții pentru alții și gesturile noastre mai ofertante. Ar trebui s-o facem nu s-o știm.

De ce ne-am frământa că ne pierdem în micile jocuri de-a balanța? Nu vedem că o astfel de relație negustorească e rodul lui prea plin, în mercantil? Pe când relațiile noastre, ar trebui să ofere sentimentul celui din fața noastră că el e cel ce deține rolul de ”cel mai important”? 

Olarul  japonez, cu grija lui față de unicat, cu migala lui, valorifică inclusiv accidentele petrecute asupra vasului când între porțelan și foc nu a fost o totală simbioză. Așa se dă posibilitatea frumosului să îmbrace divers-ul.

Ce se va întâmplă cu noi  dacă dăm (doar) atât cât primim? Nu creștem, doar  riscăm deșertificarea. Niciodată nu vei ști dacă cel ce-l ai în față nu e un înger (cum ar fi să ai un înger deghizat în prieten)? Ce te-ai face dacă ai rata o astfel de întâlnire?

N-ar trebui să ne purtăm cu ceilalți ca și cum de fiecare dată am doza sentimente de egalitate. Ca și cum cei din fața noastră ar fi nelocuiți. Ca și cum am turnă sentimente și emoții și cuvinte pe care le vrem egalate. Le așteptăm egale? Și dacă nu? Admonestăm?

Nu știu dacă înaintea-mi e un suflet mare sau mic dar cel din fața ta trebuie să fie mai întâi, un suflet important. Atât de important pentru că datorită lui (și lui) lumea continuă să existe. 

 Niciodată nu vom ajunge să ne ridicăm la înălțimea oamenilor cu care suntem împreună.


.


.

Autenticul spectacol

Spectacolul adevărat nu e pe scenă
este cel din sală
uneori e pervers, 
depinde cât e de ascuns.
Spectacolul este sub frunțile spectatorilor
și atât de intens
că uneori le curge pe nas;
o hemoragie de gânduri.
Alteori se înfige în creiere
plantând baobabi 
ce cândva
nu se știe când 
sau de ce
vor zgudui,
mica planetă numită creier.

Adevăratul spectacol,
e privit numai de actorii autentici
acei ce nu-s mândri 
că au declanșat așa cataclisme
și care-s subjugați de vina
că au oferit mărul.

.

Acumulări

Am evadat dintr-o casă cu foarte 
dar foarte multe milieuri de macrameu,
și din bucătăria 
care magic mă lipicea cu exces de baclavale.

Am plecat de foarte 
dar foarte multe ori
în căutarea adevărului 
dar o neg, 
o neg cu-nverșunare
căci nu este în rețetarul cu mental sănătos.

Am învățat să trăiesc printre norii de molii
păstrând cu sfințenie
târâte dâre de naftalină
și munți de cioroboaie
de care nu mă mai despart.

Păstrez în orice-mbrățișare
fereala de ciupiturile obrajilor mei de copil de 5 ani
când mă recitam vecinelor 
ori unor rude obscure cu pălării ciudate
cu miros de rântaș 
și damf de guri nespălate,
cu  înțelepciunea 
că era nevoie de un tribut 
ce trebuia plătit.

Asimilez conflictele,
la fel ca certurile de la colț de stradă
și mă gândesc că nu-i chiiiiar așșșa de rău
căci e un fel, 
un alt fel, 
de cunoaștere prin exces. 

Îmi cultiv insomniile.
Chiar azi am ieșit dintr-una, 
tulburătoare
prin faptul că mă testează la limită.

Iar gândul meu, 
la fel de frumos ca o ilustrație din țări exotice,
rămâne un schelet al iluziilor,
așteptând să-l îmbrac
abia când mi se distribuie 
rațional,
masca,
special mâhnită de regrete.

Plouă în mine a înfrângere
pe strânsură amară de praf
și a remușcări că nu am dat mai devreme
bir cu fugiții.

Nu te atinge de mine până ce nu-mi revin!
Atunci redescopăr că îmi place enorm să râd 
și-mi zic: 
- Băi frate!  Ești pe drumul cel bun!


.

.

Necesită abdicare

”Più regni comandi, di più regni sei schiavo.” (Marcello Veneziani)

Azi dimineață mi-am dat seama cât timp acordat mi s-a scurs. Lucruri care le-am iubit și respectat și care m-au posedat nejustificat de mult. Unilateral. Toate adevărurile care mi s-au negat, mi-au stat în gât ani întregi. Cohorte întregi de încălcări vizibile sau ascunse, ale celorlați care mă zgârie pe ochi și le țin minte și le enumăr cel puțin în gând, ani mulți după. Injustiția, derapajele și mai ales nerecunoștința lăsă asupra mea dungi negre de separare emoțională cu alții și îmi împodobește cunoscuții sau necunoscuții, cu aureole gri. Înghit cu greu nulitățile premiate și minciuna servită în față mă blochează. Nici nu mai știu dacă eu aș avea curajul  să plec în căutarea adevărului pe de-antregul ajungând să văd că îmi place mai mult adevărul meu. Pe câți din jurul meu i-am descalificat, pentru o singură greșeală de caracter, pentru că m-au desconsiderat și mai ales pentru discontinuități în relațiile noastre reciproce. 

Până la urmă, viața procedează invers. Exact invers. O văd mai des. O accept mai mult. Viața procedează invers atunci când prosperă, nu atunci când subzistă. Eu nu vreau să cresc așa cum o fac azi ”mulții”, comparându-se doar cu cei care stagnează. Asta nu e creștere. 

Mi-e greu însă să înțeleg care e calea fără să am dezamăgiri. E un drum care se numește abdicare. Abdicarea ca artă când este a celor puternici. Contează că viața cu normele ei rămâne să freamăte în mine. Contează însă ca aceste norme să nu îmi mai rămână rigide. Și nu pentru a le încălca ci pentru a le lărgi. Acesta e avansul. Așa procedează viața, lasă să înflorească greșeli peste tot în jur. Și mă face de cele mai multe ori  să simt că nu mă mai pot atinge de lumea asta care se duce de-a dura spre eșec. Nu mă încântă să rămân moralistul intransigent, justițiar cu alții dar în același timp să nu mă mai simt niciodată liber pentru că nu vreau să abdic de la acele domenii  care mă țin îngenunchiat. O astfel de abdicare, voluntară nu înseamnă resemnare. Nu e o renunțare, cu generozitate acordată mie însămi, de a nu mai privii de sus fațete ale lumii cărora le acord prea mult timp. Cu cât controlez mai multe regate cu atâta mai des le sunt aservit.



.

Posibile vindecări

- De ce te bagi și tu? Ia taci!
Nu vezi că ești deja reprezentat!?!
Nici nu trebuie să plătești!
Ești în statistici!

Am fost aruncată-n aer
în jocuri fără avocat
ca la circ,
nici măcar nu sunt o valută
nici măcar nu sunt de dat la schimb.
Uneori, de multe ce sunt, 
mutările, nici nu le detectăm.

Am zis și io că-s o partitură
căci văd că mă consumă ”prea sordidul”
și-s conștientă că fără să evadez 
îmi rămân doar traumele,
și senzația de frig social.

Și-n jur, doamne ferește, 
în jur, toți sunt pare-se, sub șocuri electrice ...
În continuu...

Ce grozăvie, 
ce grozăvie
ne vindecăm doar prin extirpare .

Vremea bună se amână

   Gheața ne cuprinde
   Vremea rea se-ntinde
   Țurțuri îmi desprinde.

Nu mi se mai prefac în gheață 
glorioasele mele gânduri
și cad în sunete pianoforte
pe trupul meu ca la un pian dezacordat.
și undeva departe-n mine 
în clocot
mustesc febril emoții.
 
Ochii nu ți se mai aprind ca altă dată
Și mă faci să alunec  prin tot felul de semnificații înghețate în sensuri.
Nu, nu m-am săturat
tot mai aștept să se-mblânzească vremea dintre noi.
Chiar dacă nu văd semne clare 
de dezprimăvărare
o să continui să-ți caut malurile 
o să mă uit după o punte subțire 
și o să stau în continuu de veghe
chiar dacă oftez.

Simt că mai avem de stat așa în frig împreună
Chiar dacă știu că în curând 
o să curgă și pentru noi la streșini...

Vremea bună se amână
Frigul încă dorește să rămână.


.