Nu e inutil, înțelegi? (la întoarcea mea din Haifa)

Îmi trimit buzduganul înainte
Să-ți anunț mica poveste din interiorul poveștii:
Din zbateri interioare
Am redevenit mai vie
Și mai limpede ...
Am revenit
după întâlnirea cu râul care clipocea
clar,
într-o țară a secetei.
Am revenit de la marea,
unde valurile se adună câte 19 odată,
îndeplinind speranțe,
Eu, rătăcitor călător pe-o Arcă
în sus pe munte.
Am revenit din locuri unde
am semănat foc și pară,
ca pe o faptă bună.
Locuri și vorbe și fapte
amintiri și presimțiri
ce-și scutură sămânța...
Pe mai departe povestea spune că
Mi-e dor de semănături,
ca dorul unui luxuriant bonsai,
de bătrânul codru...

Nu e golirea intenționată e surpare!

Omul este o ființă a reciprocității. Orice rețea socială îl aduce pe ”celălalt” la nivelul unui obiect neînsuflețit, eventual tratat ca o răsfrângere a ta.
Acest lucru, spun filozofii, și o demonstrează, îți golește ființa, și te fragmentează și doar în cel mai bun caz îți trezește un orgoliu uriaș.

Omul este o ființă a reciprocității, nu uitați! 

Atenție deci cât rămâneți agățați într-o rețea socială. Cu cât mai mult în fața unui ecran, cu atât mai suferinzi cu toate că avem o soluție simplă la îndemână: dialogul față-n față!

O poveste despre lăcomie, acasă la Gabriele D'Annunzio

Azi, cumva, mi-am adus aminte de prima mea călătorie în Italia, acum 27 de ani. Ce mai aventură! Și acum îmi aduc aminte de setea îndurată la cozile repetate 3 zile, de la Ambasada Italiei, pentru viză. De călătoria cu trenul, de hoții care ne-au prădat în Ungaria dar mai ales de mirările mele în fața altor oameni și  locuri. Da, călătoria aceea m-a incitat să nu-mi mai doresc să merg ca simplu turist, cu cârdul, ci să pot să am larghețea de a vizita ce vreau eu, cât și când vreau ca să simt după placul inimii și oamenii, și casele și locurile.

Unul din locurile vizitate atunci, casa poetului  Gabriele D' Annunzio pe malul lacului Garda. De fapt nu era casă ci un ditamai castelul, cu ditamai vaporul și ditamai parcul, cu ditamai teatrul în aer liber. Cu zeci de camere în penumbră și mii de lucruri adunate, cu înțelegeri și simboluri și gânduri întortocheate. Până la urmă așa cum i-ar șade bine unui poet. Dar pentru mine era un loc care în loc să mă îmbogățească, m-a stors pentru că intrai într-o măreție, nobiliară, sumbră distantă și copleșitoare ca într-un labirint de simboluri și fiecare îmi părea o enigmă dată mie de un Sfinx mitologic ca cel din Teba. 

Dar desigur construcția și poetul erau mândria brescienilor. Ah și ce povești aveau aceștia! Iar eu, care mă străduiam (ca și acum dealtfel) să percep toate nuanțele unei limbi alta decât a mea și eram copleșită de avalanșa de informație stăteam și sugeam ca un burete tot ce ni se spunea.

Ce-mi rămâne mie acum, filtrat, după 27 de ani este aceea stare de contradictoriu a poetului. Sentimentul de ”îndrăznește pentru că eu vreau totul” contracarat de malițiozitatea simbolului care stă centrat în inima casei: povestea  țestoasei pe care orice ghid ți-o spune  imediat și cu mândrie italienească:

 În sufrageria de oaspeți, la marile și permanentele banchete pe care acesta le dădea, pusese o țestoasă din bronz.  Era copia țestoasei care trăise în chiar grădina lui și care nu murise de bătrânețe ci de indigestie după ce devorase un întreg strat de tuberoze din fața castelului.

Gabriele comandase o copie a țestoasei, păstrase carapacea și am înțeles că dădea cadou cunoscuților alte copii de mici dimensiuni dar din aur, a acestei țestoase. Nu numai atât, invita oameni la banchete extravagante și exagerate, aceștia venea și vedeau  abundența și rafinamentul mâncărurilor  opulența în care trăia iar el, omul cu toate vorbele la el cum se spune azi dar cu țestoasa din bronz tronând pe masa din sufragerie le ținea discursuri despre lăcomie, despre lăcomia acestei țestoase enorme, care  reușise atâta amar de vreme să trăiască și într-un moment de ”prea poftă”, într-o clipă de uitare de sine, murise dintr-o prostie. O poveste diferită pentru  fiecare banchet, diferită pentru fiecare invitat diferită pentru fiecare personaj politic, pentru fiecare amantă.

Și se pare, asta spunea ghidul, dar poate era pentru efect, nu se lăsa până nu le tăia vizibil pofta de mâncare invitaților săi.

Acum, după mine, mă gândesc că de fapt biata țestoasă a murit pentru că tuberculii de tuberoză sunt toxici rău de tot și ea era înfometată, nimeni nu se îngrijea ca acum să-i asigure mâncarea și poate nu și-o mai putea procura singură așa că într-un anotimp neprietenos, tuberozele, fusese singura sursă de hrană. Dar ce contează gândul meu în fața unei povești oferite de un mare poet.   

.

Citadela Saint Exupery CLXXIX

Instrument muzical fără interpret, minunându-se de sunete pe care le scoți. Am văzut cum copilul se înveselește ciupind corzile și râde de puterea mâinilor sale. Dar sunetele nu au importanță, vreau să te văd transportându-le în tine. Dar nu ai nimic de transportat, căci neglijându-ți împlinirea tu nu exiști. Și ciupești corzile la întâmplare în așteptarea unui sunet mai straniu decât altul. Căci te frământă speranța  de a întâlni opera în drumul tău (ca și cum ar fi vorba de un fruct ce trebuie aflat în afara ta) și de a prinde poemul în captivitate.

Dar eu te vreau sămânță bine întemeiată, care să absoarbă totul împrejur pentru poemul său. Vreau să ai un suflet clădit și deja pregătit pentru iubire, nu să cauți, în vântul serii, vreo imagine care să te captureze, căci nu există nimic în tine ce poate fi capturat.

Astfel sărbătorești dragostea. Astfel sărbătorești dreptatea. Nu lucrurile drepte. Și cu ușurință vei deveni nedrept în ocazii particulare , pentru a o sluji. Vei sărbătorii mila, dar cu ușurință vei deveni crud în ocazii particulare, pentru a o sluji. Vei sărbătorii libertatea și vei îngrămădi în închisori pe acei care nu cântă ca tine.
Căci eu cunosc oameni drepți, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni însuflețiți de dragoste, nu dragostea. Așa cum nu cunosc nici frumusețea, nici fericirea ci oameni fericiți și lucruri frumoase.

Dar înainte de toate a trebuit să acționez, 
să clădesc, să învăț, să creez. După aceea vin recompensele.

Dar lor, întinși în paturi de paradă li se pare mai simplu să atingă esența fără a clădi în primul rând diversitatea. Asemenea fumătorului de hașiș care-și procură pentru câteva paralele beții de creator.
Ei se aseamănă prostituatelor deschise oricărui vânt. Și cine le va aduce vreodată dragostea?

.
 

Tratamentul corect grăbește vindecarea!!!

Mințim enorm și nu e vorba de născocire, aceea etapă a dezvoltării copilului.
 
E vorba de minciuni conviviale, căci se spune că e imposibil ca să faci ”economie de minciuni” într-o bună conviețuire cu ceilalți. Oare?

Există minciună politicoasă, diplomatică, contextuală, există așa zisă minciună albă când nu profiți de celălalt. Există o minciună acceptată tacit. Și mai ales există o educație pentru a întreține și a încuraja minciuna, cea a perfecționistului, cea a prea multelor așteptări, cea a celor cu ochelari de cal și a fanaticilor ori cea a măgulitorilor de profesie.

E lipsa sentimentul de încredere și lipsă stimei de sine care face din oameni mari mincinoși dar mai important este că mincinosul dezvoltă o plăcere vorace de a controla, de a manipula care-l captivează, îl seduce, îl face să creadă ce are putere asupra celorlalți. Se îmbată cu propriile lui minciuni. El recade în dependență și recidivă, pentru că s-a încurcat în plasa propriilor minciuni și nu mai poate ieși din pielea acelui personaj care l-a creat. Dar mai cu seamă (ne) stârnește milă pentru că nu este el însuși.

Dar relațiile dintre oameni? Aceste relații sunt trucate. Apare incredulitatea evident că nu mai punem o prea mare bază pe ei atunci când sunt prinși și sunt prinși repede chiar dacă ei nu sesizează asta. Pierd exact ceea ce caută cu disperare, admirația, aprobarea, atenția și autenticitatea.
(după Psyhologies feb 2016)

Povestitorul

E așa un miracol de se plictisesc ei oamenii când ai în fața ta, atâția alți oameni, atâtea prototipuri, atâtea spectacole ...

Când stau în fața unui om, mie-mi vine să strig fascinant fascinant ...

Suntem într-un înveliș oarecare unde oamenii ies și intră cu privirea-n jos fără să se uite unul la altul și deodată cel din fața ta, oricare-ar fi el, începe să povestească. Și-atunci dispare tot din jur și începe spectacolul! Cu mișcările rare, i se îndreaptă postura, ochii se înnegurează, mâine defilează, doldora ele de gânduri ce trebuie aranjate. Și povestea curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și emoțiile o tulbură de zici că e apă mâlă. Brațele desenează încontinuu, explică, corpul se mișcă și te gândești la toată structura asta unde oasele, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și deodată stai, pentru că ce s-a spus nu e în acord cu tine și te frapează și te zgârie și e de dincolo de experiențele pe care le ai sau o să el ai vre-odată. Dar nu o spui. Ai rupe lanțul cuvintelor. Sau poate că ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Dar în sinea ta e numai mirare. Și semnul acela, cârligul acela de-a mirarea i-l agăți, un semn de întrebare asupra omului din fața ta, și-l legi de el ca un ham. Dar el nu se mișcă. Și te reîntorci să asculți continuarea,  poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină și zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului, cu ochii, unei aduceri aminte dar n-o spune care și tu te întrebi ce fel de amănunt era acela? De bine? Sau de nespus? Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să mai pui o întrebare. Pentru că te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, dar tu vrei să fi distins și politicos. Și o pui așa pe furiș? Plată. Și atunci el se deschide mai mult. E mai îndrăzneț. Și din calmul acela e ca și cum ai tu ai trece pe un pod de unde vezi, de sus vezi, ei bine că se apropie cascada și-ți vine să țipi: Nu mai continua! Oprește-te! Eu văd, văd deja  că o să fie un sfârșit oribil. Nu vrea să știu ce urmează după ce vei trece de orizontul meu. Pentru că tu deja i-o iei înainte cu gândurile, îi vezi, îi presimți simți durerea spaimei și deja trăiești cum e să fii cu un picior în golul unei prăpăstii și nu mai vrei să experimenteze cineva asta sau să îndurerezi pe altul. Dar nu-l poți opri. El nu vede primejdia. Inerția vă  duce mai departe și vă spală împreună de dureri și crește și probabil crești și tu dar asta nu se vede acum ci mai târziu când te vei elibera de înnăbușite, plânsete neîncepute.

Și acolo, urmează o clipă de tăcere. Și în liniștea aceea adâncă simți răceala tăcerii. E tăcerea mâinii suspendate deasupra pianului, cea care n-a dus mâna până la capăt cea care n-a dus povestea până la capăt, doar e o presupunere ș-atât. 

Te-ai fi gândit  să zici: Dar ce tot spui tu? Tu nu ești așa! Dar de fapt te întrebi? Oare eu ce-aș fi făcut? Aș fi crezut? Sau aș fi căzut, decăzut?  Sau aș fi rezistat?

 Și apoi ți-e frică să te mai uiți spre povestitor singurul care vorbește. Pentru că ști că n-ar vrea să se vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună asta? Și iar  te trezești că ai putea trăi astfel de vieți.  Și povestea se întoarce, o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență  spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore. Și rictusul amărăciunii nu-l mai ai părăsește. Și tu te uiți numai la acel colț de gură. Și la mâini. Și  mâinile îndepărtează totul, vântură  ele să nu mai ajungă la noi mirosul întâmplărilor trecute. Pe care parcă încercă să le uite și să te facă să uiți tot ce s-a zis dar de fapt ele nu te uită pe tine. Și tu încerci să spui, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea. Dar nu-i așa. Și iar treci granițele nepermisului și ale ne-experimetatului și nu mai ai ce oglindi dar tocmai asta începe să ți se pară  fabulos. E ca și cum cineva a trecut pe tărâmul tinereții fără bătrânețe  și s-a întors să-ți spună, numai ție să-ți spună, pentru că și tu ai avut curajul să încerci să traversezi astfel de granițe. Iar tu te simți mic în fața lui. Din ce în ce mai mic. Dar nu pentru că tu te micșorezi ci pentru că el  își revendică o umbră foarte mare. Și deodată înțelegi. Îl întrebi de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el se scaldă încă-n durerea lui și de asta umbra lui a crescut. Dar nu vede că tot cu durere se hrănește. Doar tu îl privești de undeva de mai jos. Dar tu știi că povestea lui nu mai e o poveste de noapte întunecată ci doar una a dimineții devreme. Când  dârdâi și  când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțâi,  așa la propriu, nu numai cu gândurile dar n-o să o faci niciodată că doar ești politicos, nu? Și pleci. Dar așa o duioșie te prinde din urmă și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.

.

Singurătate

Zilele astea singurătatea-mi
e atât de aglomerată!
e plină ochi de nostalgie
de dorințe scuturate în vânt
de încercări
de reîncercări 
de șanse pierdute
de promisiuni 
de noduri în gât
de fluturi închiși a penitență în stomac
de prima șansă ca o paradă
de bunul început, ofilit de îndată
de sfârșituri care nu există.

Zilele astea am 
o sigură 
singurătate
tare aglomerată.
O scutur de roade
de umbre și de întuneric
de mușcătura dezamăgirilor 
Și-mi vine să cer daune
la toate ratările:
visătorilor!

Și totuși aș vrea să înțeleg? 
De ce mă doare în așa hal mintea
pentru gândul ăsta năstrușnic ce-mi zice
că-n întunericul acestui întuneric 
există măcar o șansă?

Zilele astea am 
o singură 
singurătate
tare aglomerată.

.