PARNAS XXI

https://parnas21.blogspot.com/2019/09/ivone-marlen-scarlatescu.html

Povestea frumuseții

În basmele persane ale copilăriei, era o poveste, ”Povestea frumuseții”. Povestea imposibilei iubiri dintre o privighetoare care se îndrăgostește de un trandafir. 

Cântecul ei este o permanentă căutare, este ”cântecul veșnicului îndrăgostit”. În ardoarea-i, privighetoarea cea mică și fără pretenții își dorește să se alăture trandafirului, care prin natura lui deosebită, nu-i putea și nu-i va putea răspunde.
E metafora căutătorului care tinde să reunească spiritul cu trupul. Sau omenescul, bietul de el cu ceea ce reușește să înțelege el, prin Creator.
”La început a fost absența și dorința” ne spune o celebră poezie sacră dintr-un vechi manuscris medieval. La început a fost nevoia și impulsul primar. Aceasta este matricea existenței. Din această cauză apatia este grea la fel ca și stagnarea. Din acest motiv avansul semnificativ pe un drum ales, este singura posibilitate de a fii viu cu adevărat.
 
În poveste, cântecul privighetorii devine etern și plin de speranță și de aceea, în cultura orientală, mica pasăre e cunoscută ca ”privighetoarea Paradisului”.
 
Din cauza acestei povești, cu încetul, am început să-mi imaginez Raiul - ca o pura matrice a frumuseții, ca o mare grădină a căutărilor și a căutătorilor. Și acolo noi, care noi? Noi oarecare... oferind trandafiri, dintr-o atât de mare grămadă încât nici nu ne-am mai vedea, oferind încontinuu, îndemnați de cântecul privighetorii Paradisului.

- Raiul?
 
- Noi, vrăjiți de cântecul privighetorii Paradisului!

”O, VOI CARE AVEȚI MINȚI SĂ ÎNȚELEGEȚI ȘI URECHI SĂ AUZIȚI!
 
Prima chemare a Celui Preaiubit este aceasta: o, mistică privighetoare! Nu-ți face cuib decât în grădina de trandafiri a spiritului. ...” ( Cuvinte tainice -Bahá’u’lláh)

.

Calus

Calus:
 
Când eram mică, îmi rupeam coaja de la răni să văd pielea nou apărută, rozalie, uneori cu sânge proaspăt. Și eram amenințată că o să trăiesc cu cicatrice, semnele alea ”urâte”, toată viața. Între timp am constatat că doar rănile adânci fac cicatrice durabile. Ce noroc pe noi cu calusul ăsta!

Mai târziu, la ”Fiziologia plantelor” parcă, am învățat despre calus, calusul de toamnă. O minune a toamnei, un răspuns al plantelor altele decât cele anuale, la programarea propriului ADN. Foioasele îl au în natura lor când te gândești la căderea frunzelor, care ar trebui să fie o ”rană imensă și multiplă” a fiecărui pom. Vrei nu vrei, e cald ca vara, ele, frunzele sunt programate să cadă. Programate după luminozitatea care  scade și nu după temperatură va să zică. Înțelegem că ține de logica fotosintezei cumva. Se pare că plantele sunt programate și după umiditate așa că în toamnele secetoase ele frunzele, pică mai repede să nu secătuiască rezervele copacului ce se retrag spre rădăcini.

Ce este uimitor și vizibil nouă acum, este formarea acestui calus ”preventiv”, înainte de rănirea plantei prin căderea frunzelor. Întâi, din timp, încep se se formeze celule ”calus” prin țesutul frunzei. Un fel de fermoar îmi imaginez eu. Ele despart încetișor teaca pețiolului de ramură, vizibil frunza îngălbenește lipsită de procesul obișnuit de fotosinteză și de legăturilor directe la sursa de hrană, și la un moment dat când rana a fost acoperită total dar total, atunci frunza se desprinde lin, la prima adiere și cade. Cred că ăsta era un alt motiv de joacă al copiilor, acela de a pune degetul pe frunze galbene și a le determina să cadă. 

Și mă gândesc acum de ce nu procedăm și noi, la fel de atenți în jur, cu lucrurile care știm că ne vor produce răniri?

Luați-vă timp să vă uitați zilele acestea cum cad frunzele și țineți minte lecția despre calus, cine știe cui va fi de folos....

Și pentru ploieșteni, de cei adevărați, cei care au copilărit pe Bulevard, nu uitați că începe spectacolul castanelor ce cad. Așadar hai pe bulevard, spectacolul acestora este mai intens și mai plin de semnificații decât toate ”acțiunile culturale” ale zilelor acestea. De când mă știu eu îmi umplu buzunarele cu castane! Și ah da, știu că nu avem pe bulevard bănci de odihnă, ele fiind prea împodobite de găinaț.

.
CÁLUS s.n. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. 2. Țesut vegetal născut în urma rănirii diferitelor organe ale plantei, care cicatrizează rana. [Pl. -suri. / < fr. callus, cf. lat. callum – bătătură].

.

Despre marile noastre rigidități

Despre marile rigidități ale oamenilor obișnuiți: De la un timp aud un fel de sentințe definitive și discuții care nu par acorduri și consultații între oameni ci cerere de definitiv: Din exemplele ultimelor zile: mie îmi place ”Dove”, e cel mai bun. Am văzut că tu folosești altceva. Sau: La vârsta ta ar trebui să iei cutare supliment alimentar: Doar tu știi că acela e cel mai bun. Sau, cineva care mă corectează legat de nu știu ce plantă, ca și cum trandafirul nu mai e trandafir dacă e și măceș. În marea majoritate a cazurilor trec cu ușurință peste astfel de sublinieri. Mă irită când sunt repetate deranjant. Și atunci înțeleg (vorbind de cazul meu) că aceste rigidități, au rolul de a mă readuce înapoi în turmă și special în ”turma interlocutorului”. Pe mine mă fac mai decisă să procedez la polul opus și nu dintr-un sănătos  gând de ”Gică contra”. Ci pentru că asta mă ajută să experimentez cele mai interesante lucruri.

De ce vă spun asta? Chiar acum scriu ceva despre ”oamenii crainici”. Crainici ai aurorei, acei oameni care sunt înaintea timpului. Acei care văd, presimt, și consimt să stea în frigul zorilor fără să fi văzut lumina soarelui, încredințați că el va răsări. Acei oameni care au acest privilegiul de a experimenta primii, o cale. Cei care născocesc drumuri noi. Privit în acest context câtă importanță mai are discuția despre un lucru mărunt?

Imaginându-mi despre cele două contrarii, mă trezesc că încep să fiu mai atentă la tabieturile, obișnuințele, stilurile mele proprii și să pot face deosebirea despre ce și unde să-mi permit să consumăm energie. Atunci nu mai e  necesară prea multă vorbărie pentru amănunte. Și stați liniștiți, nu uit de micile mele dorințe, plăceri, etc. Doar că le consider ca niște condimente. Presărate puțin, nu le simți, presărate mult strică gustul. Presărate cât trebuie dau savoare și unicitate rețetei noastre de viață.  

Zic și io așa, atenție la marile noastre rigidități. Sunt semn de schimbare.

.

Îmbobocirile și ofilirea

V-ați întrebat de ce iubim doar bobocii? Sau florile etern înflorite (de la orhideele azi la modă, până la oribilele flori de plastic)? Japonezii, când își fac aranjamentele florale procedează altfel. Și nu știu dacă ați observat, ei, aranjamentele le pun în temple și în locurile de meditație în primul rând, mai apoi și prin alte locuri. Deci japonezii, nu numai că au în propria filozofie zilnică reprezentări ale ciclului vieții) vorbim de aranjamentele cu flori, da, dar pun și flori uscate, crengi goale, frunze răsucite.. Sigur că le aranjează estetic nu asta am vrut să spun ci să adaug ideea că ei îți aduc în față nu numai ”îmbobocitul”, așa cum facem noi când cumpărăm, dăruim buchetele europene. În clipele lor de liniște, meditație reflecție, ei privesc limbajul pe care-l transmit florile. Noi, ei bine uităm și să le schimbăm apa și atunci florile tăiate îți amintesc de mirosurile fetide ale mlaștinii și îți induc sentimentul ăsta al înmlăștinării.

Tare mi-ar place zău, ca azi să mergeți la piață să luați flori, din cele bogat înflorite și să le priviți așa cu simțul plenitudinii și al înțelepciunii. Să lăsați deoparte conceptul ofilirii și să vă primeniți mental cu ideea atât de simplă că după înflorire nu vine moartea și aruncatul la coșul de gunoi ci vine rodirea.
Sau tare mi-ar place să mergeți undeva în parc sau într-o grădină oarecare, undeva unde sunt chiar și buruieni și să admirați cum o petală de usucă. Niciodată nu am fost învățați că o petală care se deshidratează, pălește, se zbârcește are o frumusețe aparte, culori nebănuite, miresmele cele mai puternice. Sau uneori mai vezi asta în nu știu ce tablou celebru...
Sau ce zic eu să cumpărați cumva un răsad poate nu așa spectaculos și să îl vedeți cum crește,
Poftă bună la privit florile! Și viața uneori. :)
Rondelul rozelor ce mor - de Alexandru Macedonski
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine -
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.
Universul literar, 12 iunie 1916
Din volumul "Poema rondelurilor - Rondelurile rozelor ", 1927

Cinismul de om superior

Mi se spune, lumea e rea, uită-te în jur! Mi se repetă asta!

Mai ușor e să dăm lecții, revoltați, disprețuitori, distanțându-ne și cumva manipulându-i pe alții cu standardele noastre decât să-i înțelegem. Nu e vorba de a stabili limite, dreptate sau corectitudine ci de lipsa de căldură umană. 

Și răbdare.

Și mai ales bunătate.

Și când îi ajutăm pe alții, eu am în jur mulți astfel de oameni, o facem de la înălțimea principiilor, cu multă condescendență. și cu multe șervețele în buzunar. De șters clanțe, de șters mâini ori inimi, prin care devenim sterili, mai apoi. 

.

Culpabilități induse

"Omul plat este omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastră practică explicaţia în detrimentul înţelegerii” - Ion Vianu

Cândva cunoscuții de-ai mei făceau carieră, își construiau case, familii și adunau premiile celor mici. Ah da! Și își schimbau mașinile. Acum cu ei discut despre boli, despre vreme, despre multele noastre alte abandonuri trupești, despre fugi periodice din realitate cum ar fi obligatoria vacanță în locuri din ce în ce mai exotice. 

Acum mă uit în jur și descopăr o lume administrată, condusă, coordonată de oamenii de vârsta mea. Le cade părul rău, au ochelari cu rame subțiri, mai toți au avut experiența unei bărbi sau unei coafuri ultrasofisticate și greu de întreținut de tip ”bob” și le(ne) crește burta ori gușa și se miră că hainele de firmă ale Mall-urilor nu-i încap. Au probleme de sănătate câte o listă expusă la vedere.

 Când aveam conducători mult mai vârstnici ca mine încă puteam crede în înțelepciunea lor, în experiența lor Nevoia mea de siguranță socială era cumva acoperită. Puteam crede că ei, indiferent de crezuri, se vor ridică la standardele așteptărilor mele. Acum știu că nu este adevărat și asta mă îngrijorează. Chiar și cei pe care-i socot acceptabili sunt și ei plini de furie și resentimente ca oricare alții.Nici nu-i mai consider la nivel de ”obișnuiții” ci sunt „minori”.

Când mă gândesc la astfel de lucruri mi se urcă sângele-n cap. Sigur e semnul că-mi crește tensiunea chiar dacă doza de medicamente ar trebui să-și facă efectul iar stomacul mi se răscolește ca și cum s-ar înfășura într-un ghem mare de sârmă ghimpată. În rarele ocazii când mă mai uit ce fac ei, am senzația aceea că parcă ei sunt cei care mă vorbesc pe la spate iar eu i-am surprins. Năvălește peste mine un val de culpabilitate cum că mi-am auzit lucruri interzise și mă cuprinde sentimentul că nu mai sunt dezirabilă în această lume. Apoi nici nu mai știu dacă-mi construiesc la rându-mi pentru ei sentimente de dezgust din cel rece sau rușine. arzătoare.

Mă întreb dacă asta nu e o fumegare fără rost? Mă întreb de fapt  ce e cu mine de avem din ce în ce mai puține dialoguri cordiale?

.

.

.