Prea ...

Prea multe cuvinte servesc celor ce nu vor să înțeleagă pentru cei care-și închid ochii amețiți și confuzi

Frumusețea e un privilegiu acordată celor curajoșiAntonia Chimenti

Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă?
De viața ta întrebam?

SPECTACOLUL CIREŞULUI

 Raul Sebastian Baz

Mi-a apărut cireşul în vis şi m-a certat:
- De ce nu faci curăţenie în jurul rădăcinilor mele?
De ce nu tunzi iarba şi de ce nu astupi şanţurile
pe care le-au săpat sobolii şi furnicile?
Nu trebuie să te omori cu firea, nu trebuie să te speteşti -
numai în jurul meu fă ceea ce trebuie, nelucrătorule,
fiindcă-ţi spun: e o problemă de viaţă şi de moarte.
Vezi bine că am înflorit la maximum şi trebuie să ştii
că peste două zile va veni vântul Zephyros
să-mi scuture petalele,
aşa cum m-am înţeles cu el anul trecut.
Pentru evenimentul ăsta, află, m-am pregătit îndelung.
In fiecare zi m-am gândit, toată iarna, la un nemaivăzut model
în care vreau ca împreună cu prietenul meu, vântul,
petalele să le aşternem pe pământ.
Dar cum vreodată, Doamne, va reuşi să-l înţeleagă cineva
şi să-l admire
în iarba asta încurcată, printre atâtea muşuroaie şi săpături?
Am invitaţi de marcă la spectacol - o să vină
un conte foarte pretenţios din ramura spaniolă
a casei imperiale a bondarilor,
cu o impresionantă suită de granzi credincioşi;
din nord, soseşte o cochetă delegaţie de privighetori
cu gât albastru, păsări care niciodată până acum n-au ajuns
pe aceste meleaguri,
iar de la tropice s-au anunţat două familii dintr-o specie
de fluturi albi, aflată de mai bine de un an
pe cale de dispariţie.
Te rog, nelucrătorule, nu mă lăsa să mă fac de ruşine
altfel să ştii că o să mă usuc şi o să mor în numai câteva
săptămâni.

Oh, bătrâne cireş, i-am răspuns întorcându-mă pe partea cealaltă
dar oare-n sufletul meu cine va veni să desţelenească?
Cine va curăţa cu cuţitul de foc solzii păcatelor mele de neiertat,
cine va tăia lanţurile grele ale remuşcărilor necurmate
şi cine va sparge o bortă în zidul înalt pân'la cer al dorinţelor
neîmplinite pe care le port cu mine?
Tu însuţi fă toate astea, a zis cireşul, îţi stă în putere,
nu-ţi trebuie decât puţină hotărâre ca să porneşti din loc.
Mergi dimineaţă şi pregăteşte-mi terenul, ca să pot oferi
un spectacol pe cinste, apoi o să te-ajut să ieşi şi tu la lumină:
drept mulţumire-ţi voi aduce anul acesta
cele mai dulci, mai parfumate şi mai cărnoase cireşe
pe care le-am zămislit vreodată
în lunga mea viaţă.

.

vitrina librăriei”Ionescu” ( Hale, Ploiești)

Domnul ”Z” și caisele proaspete

Într-unul din proiectele mele l-am cunoscut pe Zet. Îi spun astfel pentru că nu-l veți descoperi nicicând. El trăiește într-un loc unde oamenii sunt știuți doar după poreclele lor. Porecle primite de mici,  oarecum pornografice. 

L-am cunoscut într-o zi, unde fusese invitat cu mai mulți prieteni la o sală somtoasă de hotel. Eu adusesem de acasă de la Ploiești, caise proaspete de grădină și cafea  de la ”Florescu” marele cafegiu bucureștean.

Zet, avea atunci 38 de ani lucra la o spălătorie auto, mâinile lui erau umflate de la apa rece chiar și vara. Era și a rămas  o fire veselă și este foarte sociabil și încrezător cu toată lumea. L-am întrebat:
 
- Zet îți plac caisele? Nu prea ai mâncat din ele.
 
- Te rog scuză-mă, îmi spuse. Nu, nu-mi plac sunt tari și acre. Cum zici că se numesc?
 
Cu mirare, am aflat eu că nu mai mâncase caise niciodată. Sau nu-și aducea aminte. Nu pentru că ele nu se găsesc, ci pentru că el mănâncă doar  2 feluri de fructe, cele cu care era obișnuit la orfelinat:  vara, banane și iarna, mere. Am descoperit  că fusese unul din copiii care a stat până la 9 ani legat de pat și căruia i se dădea mâncare pasată ca s-o mănânce singur,  să nu se înece. Și da e cam grețos să te uiți și acum, cum mănâncă hulpav și fără să mestece, din farfuria în care își face un terci pasat. Cafeaua mea specială, de  la marele cafegiu din capitală, ei bine nu avea pentru el nici un efect, nici un gust, nici o aromă specială doar că era prea amară. Ar fi aruncat-o dar știa că nu e politicos acolo la hotel așa că a mai adăugat 5 lingurițe de zahăr în ceașcă, și-a dat-o pe gât.
 
Din acel moment a început prietenia mea cu Zet.  De câte ori mergeam în orașul lui, cumva ne vedeam câte un pic. Mă conducea, mergând împreună cu autobuzul doar să mai povestim. Încă se mai legăna în față și-n spate  dacă nu-i puneam întrebări. El niciodată nu se așează pe scaun în mijloacele de transport. Chiar dacă autobuzul era gol. Era gata de fugă, mereu. 

Mi-a zis că plănuia să ajungă la Ploiești și apoi  după ce mă vizita, să vadă muntele. Nu mi-a cerut să-l găzduiesc, ar fi dormit în gară. Cu așa ceva era deja obișnuit. Reținuse dintr-o discuție comună că  muntele e foarte aproape de casa mea. Ar fi fost marea lui aventură, să ia de unul singur trenul direct și să doarmă o noapte în altă parte și apoi să se întoarcă, învingător acasă. Venea la Ploiești să mă vizite pentru că așa se face între prieteni, mi-a zis. De fapt nu prea cunoștea oamenii din alte  orașe. Nu avea rude, prieteni îi socotea pe puțini, dar pe o mulțime de femei bune le striga „mamă”. Universul lui era foarte strâmt. 

Pentru marea aventură a vieții lui, o călătorie cu trenul își strângea bani. Erau bani mulți, după socotelile lui.  Ei bine asta a fost marea mea lecție. Am învățat de la Zet cum se strâng banii pentru ce îți dorești foarte mult. Oare  eu am un obiectiv pe care să-l doresc cu aceiași ardoare ca și el? Cum lua salariul, întâi și-ntâi, punea bani deoparte pentru dorința lui. Apoi, își plătea toate datoriile. Cum își făcea el socotelile din restul acela de câteva sute de lei? Ce-și cumpăra și cât, pentru mine erau lucruri de neînțeles. Dacă nu-i ajungeau banii pentru multele lui dorințe imaginare sau reale nu inversa prioritățile, nu lăsa cheltuielile neplătite ci adăuga bani câștigați separat. Mergea cu ziua pe la ”cocoane” să lucreze în timpul liber. De multe ori era păcălit. La bătut covoare, la șters geamuri mari de vilă și la dat zăpada din căsoaie cu câte 3 mașini în curte, toate însemnau munca trudnică iar ”propetarii” îi dădeau o zeamă chioară și-o pâine și nu primea de multe ori banii făgăduiți. Dar el tot aduna. Pentru un bilet dus-întors până la Ploiești adică 120 de lei i-au trebuit 5 luni de strâns.
 
A trecut un an, încă nu a ajuns la Ploiești. S-a întâmplat ceva care era mai important decât marea lui aventură... A primit permisiunea să facă gratuit un curs de 2 - 3 săptămâni de frizer. Așa că banii pentru tren, drumul la Ploiești, i-a transformat  în cel mai râvnit obiect: primul aparat de tuns. Un chilipir second hand, care cam ciupea așa că proprietarul frizer i l-a vândut imediat. 

Acum Zet, tunde în timpul liber. Tunde și cântă. Cineva a glumit cu el povestindu-i despre ”Bărbierul din Sevilla”  spunându-i că un tuns bun se face doar cu cântec. De fapt Zet doar lălăie pentru că e afon. Cam tare dar e plin de voie bună. Îmi veți spune că n-o să se înghesuie nimeni  la ”frizeria” lui. Cam așa și e. Dar își tunde toți prietenii pe gratis sau pe o Coca -cola. Alteori tunde căței, pe la cucoanele cu vile. Așa se alege cu mușcături zdravene. În prima duminică după ce a luat diploma și își achiziționase aparatul de tuns, a plecat în orășelul apropiat, la Leagănul unde a copilărit el. S-a  dus să-i tundă pe cei de acolo, pe ”frații lui mai mici”. Îmi spunea că ”după revoluție mai primeau haine și mâncare” dar el și-ar fi dorit să  arate fercheș tot timpul iar a fi tuns proaspăt era idealul lui (lor) de a arăta normal. La orfelinat ai 2 variante, zice Zet cu patos: ori tuns chilug (măsura autorităților anti-păduchi) ori ciopârțit urât cu o foarfecă neascuțită.

Când Zet a făcut 40 de ani, am făcut o mare petrecere. Din partea mea, am dus ingrediente și ca un adevărat ”master chef” am făcut tort de biscuiți. În fața ”băieților”, adică a prietenilor lui. Pe al lui Zet mai mare. Celelalte porții, la care au lucrat chiar ei, erau un pic mai mici dar nebănuit de mult de muncite și spectaculoase, pline de nuci, bucăți de ciocolată și stafide. Vă imaginați? Făcute de mâna lor, exact ca în concursurile de la televizor! Apoi le-am împachetat în poleială și folie de plastic. Când au plecat țineau prăjitura în mână la fel ca pe un cofraj cu ouă. Zet ne-a cinstit cu Coca Cola. El nu bea alcool și era terorizat de gândul că ar putea întâlni bețivi. Era de- dreptul înfricoșat de  orice ar putea genera  violență.

Între timp Zet a învățat să-și facă listă de cumpărături, să-și plătească utilitățile, să  meargă la doctor și să-și ia medicamentele de pe  rețetă singur. Știe să gătească ciorbă și macaroane, cartofi prăjiți și ouă.  Mi-a șoptit că a scăpat de niște ”prieteni care se agățau de el în ziua de salariu”; nu mai merge la biserică sâmbătă de sâmbătă să primească pomană, mi-a zis că a lăsat locul altuia. Și a schimbat 3 servicii dar  mâinile îi sunt tot umflate. S-a supărat pe cucoanele rău platnice și acum are o nouă listă de doamne la care deretică. Mai cinstite și mai miloase. Zet în sfârșit la 40 de ani are buletin și știe să-și scrie citeț numele. Își face an de an ziua cu vecini și prietenii și le face cadou câte un tuns. Când află că ajung  pe acolo, mă așteaptă cu o ciocolată mică cu rom pe care nu pot să i-o refuz și nici nu mai vrea să ajungă la Ploiești pentru că a văzut muntele  într-o altă excursie, cu copiii de la Orfelinatul din orășelul vecin. 

Acum vrea să  iasă din țară, să vadă Nisipurile de Aur. Are planuri să își aducă prin contrabandă, vre-un kil de nisip de aur, să-l vândă și să-și facă cu banii, frizerie adevărată.
 
Și chiar în aceste zile, Zet stă să vadă Campionatul Mondial de Fotbal. Nu pentru că ar fi ”fan”, el nu a participat la vre-un sport în viața lui. Dar clienții lui, îi cer tunsori identice cu ale fotbaliștilor. Zet e pe cale să devină un mare hair-stylist, printre ai lui. 

.

 

Din micile izbânzi zilnice - Jurnal de realități personal

Vă spun cu mâna pe inimă, viața mea nu e cea ce vedeți voi acum sau ce vă închipuiți că știți despre mine. Viața mea e, de departe, cu totul altceva! Compusă din prejudecăți ce s-au sedimentat până-n fibra mea cea mai intimă, din frustrările generațiilor de dinaintea mea și pe care mi le-au transmis așa cum se transmit cerceii cu diamante, numai în familie și care îți stabilesc un perimetru decis de familia, sau orașul, sau țara ta, atât cât concep să ni le permită.

 

Viața mea e o trăire acută a înțelegerii finalului, pe care mă fac că n-o văd, în care nu divulg nimic din sentimentele mele, pentru că, da, ”rufele se spală în familie și departe de ochii lumii” dar până acolo e atâta lumină de străbătut încât de multe ori mă simt pierdută. Până la urmă e și o însumarea a micilor plăceri ce le adun în coșuleț la fel ca o Scufiță Roșie și le dau altora pentru că am fost învățată că altfel nu au nici un gust și eu, nu am nici un rost.

 

Viața mea are o istorie aparte de care uimită, am început să fiu conștientă târziu, căci am fost învățați să spunem că dacă rădăcinile nu ni se văd, ele prea puțin contează. Are și o geografie aparte, cu drumuri dese și scurte adunând peste 40 de ani de navetism, cu călătorii întortocheate în interior, cu proiecte mărețe, împlinite, în exterior, cu drumuri atât de departe încât trec peste oceane și peste continente; cu drumuri de pelerinaj atât de uimitoare încât nu am inventat cuvinte ca să mi le pot povesti.

 

Viața mea e atât de uriașă căci cuprinde răsărituri reci grandioase și plin de singurătate în Bărăgan, alături de furtuni personale provenite din războiul pe care-l am zilnic cu toată lumea și uneori atât de casnică că pare un tărâm plin de dulcețuri și trufandale (cât p'aci să zic doar afumături) și arome de cămin, și de ”acasă” ce au supraviețuit imperfecțiunilor.

 

Viața mea, vă spun cu mâna pe inimă, devine o călătorie memorabilă laolaltă cu marile mele îndoieli despre tot și despre toate, laolaltă cu micile mele izbânzi pe care tind să le neglijez și cu bucurii neegalate de care sunt plină, pe care nu știu cum să vi le împărtășesc.

 

.

despre noi ca buricul pământului

Așa ne credem noi buricul pământului de numa - numa! De fapt ce dorim e să fim văzuți așa undeva în centrul de importanță al celorlalți. Ne plângem, explicăm, detaliem, cumpărăm atenție, ne zbatem să impresionăm doar pentru un pic, un pic mai multă bunăvoință și atenție din partea celuilalt.
Uni's țanțoși, eu le am pe astea cu bosumflatu'. Interiorul nostru clocotește și-l dai de toți pereții pe ăla, ori pe ăia, pe care ești supărat doar pentru că nu te-a văzut la momentul oportun ce poți și-n loc să-ți zici simplu:
- ”Ia nu-ți mai hrăni trolul din tine!!!” Dacă ne dăm mari să vezi că ni se scurge toată inteligența și toate abilitățile ni se umbresc. Nu mai face fițe doar pentru a-ți potoli orgoliul.

Ne credem buricul pământului, cum spuneam, până când deodată pică cerul pe noi după care ne dezmeticim...