Domnul ”Z” și caisele proaspete

Într-unul din proiectele mele l-am cunoscut pe Zet. Îi spun astfel pentru că nu-l veți descoperi nicicând. El trăiește într-un loc unde oamenii sunt știuți doar după poreclele lor. Porecle primite de mici,  oarecum pornografice. 

L-am cunoscut într-o zi, unde fusese invitat cu mai mulți prieteni la o sală somtoasă de hotel. Eu adusesem de acasă de la Ploiești, caise proaspete de grădină și cafea  de la ”Florescu” marele cafegiu bucureștean.

Zet, avea atunci 38 de ani lucra la o spălătorie auto, mâinile lui erau umflate de la apa rece chiar și vara. Era și a rămas  o fire veselă și este foarte sociabil și încrezător cu toată lumea. L-am întrebat:
 
- Zet îți plac caisele? Nu prea ai mâncat din ele.
 
- Te rog scuză-mă, îmi spuse. Nu, nu-mi plac sunt tari și acre. Cum zici că se numesc?
 
Cu mirare, am aflat eu că nu mai mâncase caise niciodată. Sau nu-și aducea aminte. Nu pentru că ele nu se găsesc, ci pentru că el mănâncă doar  2 feluri de fructe, cele cu care era obișnuit la orfelinat:  vara, banane și iarna, mere. Am descoperit  că fusese unul din copiii care a stat până la 9 ani legat de pat și căruia i se dădea mâncare pasată ca s-o mănânce singur,  să nu se înece. Și da e cam grețos să te uiți și acum, cum mănâncă hulpav și fără să mestece, din farfuria în care își face un terci pasat. Cafeaua mea specială, de  la marele cafegiu din capitală, ei bine nu avea pentru el nici un efect, nici un gust, nici o aromă specială doar că era prea amară. Ar fi aruncat-o dar știa că nu e politicos acolo la hotel așa că a mai adăugat 5 lingurițe de zahăr în ceașcă, și-a dat-o pe gât.
 
Din acel moment a început prietenia mea cu Zet.  De câte ori mergeam în orașul lui, cumva ne vedeam câte un pic. Mă conducea, mergând împreună cu autobuzul doar să mai povestim. Încă se mai legăna în față și-n spate  dacă nu-i puneam întrebări. El niciodată nu se așează pe scaun în mijloacele de transport. Chiar dacă autobuzul era gol. Era gata de fugă, mereu. 

Mi-a zis că plănuia să ajungă la Ploiești și apoi  după ce mă vizita, să vadă muntele. Nu mi-a cerut să-l găzduiesc, ar fi dormit în gară. Cu așa ceva era deja obișnuit. Reținuse dintr-o discuție comună că  muntele e foarte aproape de casa mea. Ar fi fost marea lui aventură, să ia de unul singur trenul direct și să doarmă o noapte în altă parte și apoi să se întoarcă, învingător acasă. Venea la Ploiești să mă vizite pentru că așa se face între prieteni, mi-a zis. De fapt nu prea cunoștea oamenii din alte  orașe. Nu avea rude, prieteni îi socotea pe puțini, dar pe o mulțime de femei bune le striga „mamă”. Universul lui era foarte strâmt. 

Pentru marea aventură a vieții lui, o călătorie cu trenul își strângea bani. Erau bani mulți, după socotelile lui.  Ei bine asta a fost marea mea lecție. Am învățat de la Zet cum se strâng banii pentru ce îți dorești foarte mult. Oare  eu am un obiectiv pe care să-l doresc cu aceiași ardoare ca și el? Cum lua salariul, întâi și-ntâi, punea bani deoparte pentru dorința lui. Apoi, își plătea toate datoriile. Cum își făcea el socotelile din restul acela de câteva sute de lei? Ce-și cumpăra și cât, pentru mine erau lucruri de neînțeles. Dacă nu-i ajungeau banii pentru multele lui dorințe imaginare sau reale nu inversa prioritățile, nu lăsa cheltuielile neplătite ci adăuga bani câștigați separat. Mergea cu ziua pe la ”cocoane” să lucreze în timpul liber. De multe ori era păcălit. La bătut covoare, la șters geamuri mari de vilă și la dat zăpada din căsoaie cu câte 3 mașini în curte, toate însemnau munca trudnică iar ”propetarii” îi dădeau o zeamă chioară și-o pâine și nu primea de multe ori banii făgăduiți. Dar el tot aduna. Pentru un bilet dus-întors până la Ploiești adică 120 de lei i-au trebuit 5 luni de strâns.
 
A trecut un an, încă nu a ajuns la Ploiești. S-a întâmplat ceva care era mai important decât marea lui aventură... A primit permisiunea să facă gratuit un curs de 2 - 3 săptămâni de frizer. Așa că banii pentru tren, drumul la Ploiești, i-a transformat  în cel mai râvnit obiect: primul aparat de tuns. Un chilipir second hand, care cam ciupea așa că proprietarul frizer i l-a vândut imediat. 

Acum Zet, tunde în timpul liber. Tunde și cântă. Cineva a glumit cu el povestindu-i despre ”Bărbierul din Sevilla”  spunându-i că un tuns bun se face doar cu cântec. De fapt Zet doar lălăie pentru că e afon. Cam tare dar e plin de voie bună. Îmi veți spune că n-o să se înghesuie nimeni  la ”frizeria” lui. Cam așa și e. Dar își tunde toți prietenii pe gratis sau pe o Coca -cola. Alteori tunde căței, pe la cucoanele cu vile. Așa se alege cu mușcături zdravene. În prima duminică după ce a luat diploma și își achiziționase aparatul de tuns, a plecat în orășelul apropiat, la Leagănul unde a copilărit el. S-a  dus să-i tundă pe cei de acolo, pe ”frații lui mai mici”. Îmi spunea că ”după revoluție mai primeau haine și mâncare” dar el și-ar fi dorit să  arate fercheș tot timpul iar a fi tuns proaspăt era idealul lui (lor) de a arăta normal. La orfelinat ai 2 variante, zice Zet cu patos: ori tuns chilug (măsura autorităților anti-păduchi) ori ciopârțit urât cu o foarfecă neascuțită.

Când Zet a făcut 40 de ani, am făcut o mare petrecere. Din partea mea, am dus ingrediente și ca un adevărat ”master chef” am făcut tort de biscuiți. În fața ”băieților”, adică a prietenilor lui. Pe al lui Zet mai mare. Celelalte porții, la care au lucrat chiar ei, erau un pic mai mici dar nebănuit de mult de muncite și spectaculoase, pline de nuci, bucăți de ciocolată și stafide. Vă imaginați? Făcute de mâna lor, exact ca în concursurile de la televizor! Apoi le-am împachetat în poleială și folie de plastic. Când au plecat țineau prăjitura în mână la fel ca pe un cofraj cu ouă. Zet ne-a cinstit cu Coca Cola. El nu bea alcool și era terorizat de gândul că ar putea întâlni bețivi. Era de- dreptul înfricoșat de  orice ar putea genera  violență.

Între timp Zet a învățat să-și facă listă de cumpărături, să-și plătească utilitățile, să  meargă la doctor și să-și ia medicamentele de pe  rețetă singur. Știe să gătească ciorbă și macaroane, cartofi prăjiți și ouă.  Mi-a șoptit că a scăpat de niște ”prieteni care se agățau de el în ziua de salariu”; nu mai merge la biserică sâmbătă de sâmbătă să primească pomană, mi-a zis că a lăsat locul altuia. Și a schimbat 3 servicii dar  mâinile îi sunt tot umflate. S-a supărat pe cucoanele rău platnice și acum are o nouă listă de doamne la care deretică. Mai cinstite și mai miloase. Zet în sfârșit la 40 de ani are buletin și știe să-și scrie citeț numele. Își face an de an ziua cu vecini și prietenii și le face cadou câte un tuns. Când află că ajung  pe acolo, mă așteaptă cu o ciocolată mică cu rom pe care nu pot să i-o refuz și nici nu mai vrea să ajungă la Ploiești pentru că a văzut muntele  într-o altă excursie, cu copiii de la Orfelinatul din orășelul vecin. 

Acum vrea să  iasă din țară, să vadă Nisipurile de Aur. Are planuri să își aducă prin contrabandă, vre-un kil de nisip de aur, să-l vândă și să-și facă cu banii, frizerie adevărată.
 
Și chiar în aceste zile, Zet stă să vadă Campionatul Mondial de Fotbal. Nu pentru că ar fi ”fan”, el nu a participat la vre-un sport în viața lui. Dar clienții lui, îi cer tunsori identice cu ale fotbaliștilor. Zet e pe cale să devină un mare hair-stylist, printre ai lui. 

.