Ecouri ce revin din senin

Am iubit privirea ta mătăsoasă
de care întrebările mele,
mereu mute,
se agățau ca somnul de gene.

Am iubit și ridicatul tău dintr-o sprânceană! Știai?
Mă face să râd înfundat
a gâdilătură când imaginea lui, ajungea
undeva,
în adâncul sufletului.

Ți-am iubit timbrul vocii!
Chiar dacă ea, chiar ș-acum 
a rămas închisă-n mine
și umblă teleleu prin cotloanele inimii
de mă apasă uneori.
Frânturi de fraze,
îmi revin în ecou 
uneori,
așa ca un fond sonor înainte s-adorm:
murmur de valuri calme,
în întunericul mării.

De pe zidul dintre două gânduri depărtate,
de unde plecă neîncetat pescărușii,
țipând mereu flămânzi,
îmi imaginez că am puterea să-ți spun
ca niciodată de fapt în viața reală,
câte-n lună și-n stele. 

Ne ținem de mână, 
bălăngănim picioarele în gol 
și fix atunci atunci când unul vrea să spună ceva
acceptăm benevol,
cu un zâmbet uimit
să rămânem aici
în țara tinereții fără de bătrânețe.

.

.