Rebuturi umane versus Kinsukuroi

În jurul nostru, multe nevoi umane și mulți prea încercați din ne-vina lor. Îi văd, discut cu ei zilnic. Ne sunt alături  fie la vre-o coadă unde ”oferta e rege” sau strânși la vre-un miting și  ceea ce-ți spui, cu o greutate pe inimă este că ”sunt prea mulți!”

Acest sentiment de frustrare și neputință de ajutorare a altora și de ”prea mult” cu mila aferentă, mi l-am demascat și mi l-am evaluat cum trebuie doar în Canada și de curând, acum vre-o 10 ani, când am fost uimită să văd pe stradă și-n magazine un număr impresionant de cărucioare cu adulți cu divese probleme. Uimirea mea, pe care o povestesc și azi este despre o doamnă oarbă care doar cu un baston și o mănușă ce sclipea își făcea singură cumpărăturile. Iar înțelegerea mea cea mai mare și definitivă am căpătat-o la Timișoara, cu dl Ruby, domnul în vârstă, surdomut, cu care-mi beam cafeaua pe Mercy cam o dată pe săptămână și a cărei soție (surdomută și ea) mă (ne) primea cu o așa manifestare de bucurie pe care nu am cum s-o descriu.
  
Apoi a venit un acel moment, în 2012, când întoarsă acasă, tatăl meu după o căzătură  și o operație la șold a trebuit să învețe într-un cartier  unde nu se mai văzuse așa ceva, să meargă zilnic cu cadru și apoi să rămână la stadiul ”om în baston” până la ajunge din nou ”independent”. O independență limitată dar extrem de greu de cucerit. Atunci am simțit pe pielea mea (a noastră) privirile pline de milă și de dezaprobare ale pietonilor de alee, ale proprietarilor de câini care trebuiau să-și ajusteze lesa, a celor sănătoși, tineri și zburdalnici,  cărora  le stricam priveliștea cu plimbările noastre zilnice prin care cuceream zilnic câțiva metri. Am avut noroc că tatăl meu văzuse și el Canada cea cu multe cărucioare cu rotile! Am avut noroc probabil și că  miopia nu-i permitea cumva să vadă expresiile celor sănătoși care treceau pe lângă noi,  privirile care-l desemnau un rebut uman umblător. Povestea asta nu-și mai are sensul acum. Pe aceiași alee, de vre-o 2 -3 ani, au apărut cărucioare cu bolnavi,  vârstnici care în plină zi (nu numai în zori când plecam eu cu trenul) își fac exercițiile fizice în parc și alții care într-un cartier ca al meu mărginaș de înțelegere, nu li s-ar fi permis fără să fie bârfiți și luați la ochi să aibă extravaganța unui tur de alergări fie că sunt burtoși sau femei cu părul alb. Înțelegeți ce cucerire în numai câțiva ani!, Vorbesc de oameni care ies la alergat dar nu au pantofi Adidas și nuci tricouri Nike! Așa ceva uneori uităm să cuantificăm. Ei da în carterul meu, oamenii încă mai numără pensia în bani vechi dar nu se mai holbează dacă în Kaufland trece cineva cu propriul său cărucior fără ca nimeni altcineva să-l ajute. 

 Zilele acestea, a trebuit să rămân în București, așa că fără să vreau, am asistat sau mai bine zis m-am încurcat așa de pe margine de un anume miting în plin Centrul Capitalei. Am urmărit și multele comentarii față de participanți. Doar cele ale prietenilor mei, pentru că am decis să nu ascult nici un post de televiziune pe această temă. Ce mi-ar fi putut spune în plus față de cele văzute de mine cu ochii mei?

Prietenii mei, nu au fost atât de duri, ah chiar mă mândresc cumva că am prieteni mai omenoși decât alții. Dar m-au făcut să-i văd și pe ei cum înțeleg sentimentul de:
- ”Sunt mulți! prea mulți! aici trebuie făcut ceva!” cu care sunt de acord. Doar că alături de cuvintele lor nu era uimire ci groază. La un moment dat neputința a scos la iveală chiar și ideea de cum să înființăm noi un fel de ”hingheri de oameni”.

- Oamenii ăștia sunt ”stricați”! mi s-a spus, nu mai pot fi reparați. Doar să-i numeri ne ia prea mult timpul și costurile de tot feluri sunt prea mari. Nu trebuie să ne mai împiedicăm de ei. Și nu e vorba numai de ceea ce numim ”scursori” în limbajul de cartier sau ”marginali” cum îi denumesc pompos oengeurile ci de toți cei neputincioși, de toți cei inapți de cei violați, bătuți, de cei care miros, de maneliști de exemplu, de bătrânii singuri, care cică ar deveni o rușine.

Aici e părerea mea: nu văd avantaje durabile la nici una din  marile mișcări  filantropice pe care le salut și care  răsar tot mai dese în cartiere: acelea cu (doar) o masă caldă, o zi pe săptămână.

Cred că singurul principiu care ar funcționa în adevăratul sens este de fapt  ceea ce în japoneză desemnează termenul ”kinsukuroi” - repararea cu aur a vaselor vechi de ceramică. Porțelanul fragil de mii de ani care a crăpat se lipește cu aur sau argint și apoi  se relăcuiește. Oamenii  respectă  frumusețea lucrăturii și înțeleg locul unde acesta a cedat, pot vedea locul fisurat dar îl văd ca pe o lege a naturii, imuabilă. Nu este o formă de arătare a urâțeniei cicatricilor, așa cum fac cerșetorii pentru a te impresiona ci , mă gândesc, o formă de respect față de bătăliile vieții pe care le-ai dus: unele ca învingător, altele ca învins.


.