Când rădăcinile niciodată nu-ți mor ...

Cred că suntem suma oamenilor pe care-i cunoaștem și  care au lăsat câte ceva în viețile noastre. De aceea,  plămădind în minte toate acestea lucruri miraculoase despre ei, constituie cea mai mare bogăție pe care o am.

Și dacă doresc să cunosc din ce în ce mai mulți oameni, n-o fac din vanitatea de a aduna în mine mai multe vieți, amintiri și întâmplări ci din smerenia, că aceasta este cea mai buna stare a sufletului ... care se preface și crește pentru că își hrănește rădăcinile identității. Lepădate de nume  bucățile de viață, poposite în mine,  se îmbracă în strălucitorul " așa ceva a putut să se întâmple cu adevărat, mie, nouă". Și adaug o mulțime de semne de mirare apoi. Ca un gard, vă înconjor cu semne de mirare. 

Nu v-ați simțit niciodată inundați de mulțumirea de "a fi", în înțelegerea ei cea mai înaltă? Aceea de a fi o ființa umană, care înțelege? Care-și simte semenul, nu care-l chestionează! Care procesează apoi ca să reiasă un "suflet întărit" cu  dorința de a continua și  bucuria de a împărtăși?

De fiecare dată când îmi încep un proiect, iar "un proiect" înseamnă uneori doar atunci când îmi  încep ziua de cu zori, să "înțeleg și să văd cu ochii minții ceva frumos", înainte de  a face primul pas. Iar acumulările mele sunt tot ce am și tot ce sunt și probabil înseamnă de fapt tot ceea ce "am înțeles" până acum. (Nu tot ce mi s-a explicat, nu tot ceea e m-a covârșit, nu tot ceea ce m-a convins, etc.).

Capilarele mele intelectuale, morale și sufletești își doresc să primească "viața" din zbuciumul meu evident de "a extrage" și nu  să fie inundate, și copleșite din ceea ce zi de zi, mi se flutură ca "evident" și "important".

Așă că, cu gândul la voi - tot timpul  - sufletul meu crește în adâncime, iar ceea ce vedeți voi e doar vârful unui aisberg.... și cred că doar așa rădăcinile niciodată nu-ți mor...

PS: Zilele acestea, de undeva de la copii din Săcele, am învățat și am înțeles, că un om care "radiază" trebuie "musai" să zâmbească așa că în dimineața aceasta, am practicat "radianța cu zâmbetul pe buze" chiar și  singurătatea camerei mele. Care va să zică, zâmbetul blând, bun, cald "din inimă", e organul vizibil al spiritului...

 

.