ușurința cu care atingem uluitorul

Mă gândeam la ușurința cu care atingem uluitorul. 

La senzația misterioasă pe care o cunosc mai ales dimineața. Aceea, de spectaculoasă Trezire, la momentul deșteptării... 

E atât de specială dar și atât de ușor pieritoare că trebuie să stai s-o pândești. Și dacă n-o captezi imediat, dispare ca un abur într-o zi geroasă. Sunt doar clipe în care-ți activezi emotivitatea și sensibilitatea până când îți dai seama că ești. Când te ridici, și-ți asumi ideea că exiști și o faci de la nivelul cel mai de jos, acela de acumulare de adrenalină a fricii  - ca ceea de la începutul lumii. 

Apoi, observi că-i prea strâmt în tine și că locul de unde ”simți” e încă lipsit de lumină și irespirabil. 
După aceea, ești țintuit în loc pe undeva prin interior știind că  te vei întâlni cu scrâșnetul nemilos al naturii tale inferioare, că vei fi devorat de îndoielile tale, de  fierberea într-un iad interior de oglinzile tale false dar că drumul te duce către ispășire și către risipirea tuturor greutăților până la sublimul de a respira cu alte suflete, alături. 

Din neguri matinale, se naște dorință de a simți adierea esenței miresmelor divine din fiecare, o nouă lume, o nouă lumină dintr-o străveche frumusețe spre ceva în care nici timpul și nici privirea nu ne mai aparțin, ca dorință a pământescului .... 

Ce mângâiere!!!
Ce ușurare!!!


.