”destin”-ație = locul destinului nostru

Uneori în sinea mea păcătuiesc, mare mândrie, să cred că  sunt mai specială decât sunt
Și mă supăr pe cei care, fără de vină,  îmi arată cât  de obișnuită sunt.

Alteori e invers.
Dificilă alegere.


Uneori înăuntrul meu, confund experimentul, cu imaginația și experiența jocului
Și atunci mă duc în cel mai identificabil loc al meu dinlăuntru
Ciocăn,
Și când mi se răspunde
Scot limba îmbufnată.
De ciudă.

Dar azi, am reușit să stau eu, de vorbă cu mine
Să stropesc totul cu sămânța ideilor mele
Pardon, ale noastre amândorura
Să întârzii în altă alternativă
Să îndur, fără concesii starea mea solară
Să descopăr cât de simplu este să străbați insondabilul
Și să degust starea de bunăvoință.

Premize deloc dificile când sunt încrustate în căldura vie a unei marmure albastre.

.

La ce folos umbrele?

nu mă grăbesc cu toate că mor de nerăbdare
știu că mă umplu,
știu că mă-npovărez
dar asta este doar pentru că am nevoie de greutatea coacerii
doar așa pot să proiectez umbre
clare și distincte.
Și am nevoie de umbră ca să știu că exist
chiar dacă greutatea asta telurică 
înseamnă tot ce negăm...

doar așa, în tihna balastului
savurez acumulările
pot să văd felul în care te porți,
felul în care râzi
felul în care ești disponibil față de alții
absorbi
însemni
cumpănești,
chiar așa aflu cum te simți,
când simți, 
cum coabităm 
și ce ne reprezintă
numai așa ne lăsăm surprinși
și vom da formă identității marelui Suflet.

Marelui nostru Suflet
pe parcurs lui firesc.


.

DE URAT, PAȘI DE RENAȘTERE

Poate e clipa unei posibile urări:

Azi e timpul și vreau să te-ndrăgostești din nou de tine însuți. Să intri înăuntrul tău și să stai de vorbă tu, cu tine. Cu mare drag. Să-ți spui că aștepți daruri și că fiecare moment de schimbare trebuie să fie din cel ce-ți aduce și fluturi în stomac. Io-ți zic, fără fluturi, puși unde trebuie, n-are chic!!!

E de înțeles că, după o astfel de convorbire mintea ta se va mări și se va transforma. Ca un dulap cu un singur sertar, ea, va devenii o minte cu mai multe cutiuțe. Toate de umplut. Din nou.

O astfel de discuție interioară determină până la urmă să pui pe făgaș un flux. O mișcare de translație de la cel care ești la cel care ai vrea să fi. Un robinet care închide ceva și deschide altceva, simultan.

Și când lucrezi cu tine vei învăța să lucrezi cu ”neîndeajunsul” și cu ”foarte importantul”. Apoi, trebuie să ai convingerea că nimic nu-ți iese mai frumos și mai bine decât când crezi că ești în fața unui moment providențial. Al tău. Dedicat ție, în totalitate. Atunci, oricare clipă poate deveni clipa dulce a bucuriei. Și cu nerăbdarea și cutezanța copilului care a învățat să treacă strada, să-ți zici:

- ”Uite-l acum vine, ăsta e! L-am prins, nu l-am scăpat! Și clipa asta s-o ții  bine, s-o ții în frâu, să nu-ți scape.

Și urmele fiecărui ”da” acceptat, vor fi vizibile ca și pașii pe zăpadă. Dar nu tot timpul e ”da”.

Și din nou, cel mai frumos cadou ție, îți este atunci când descoperi că deși vrei să te schimbi spui mai tot timpul ”nu”, ”nu vreau”, ”nu pot”, ”nu încerc”.
Să te aștepți să se întâmple asta! Să știi c-o vei face! Inevitabil, o vei face. Pentru că natura noastră joasă, ne trage privirea înapoi, la drumurile călcate deja ... Și fie că e un ”nu cu încrâncenare și furie” sau un ”nu speriat” sau ”nu-ul celor care nu știu să facă primul pas” să te poți schimba, spunând: ai putea să-l înlocuiești pe ”nu” cu ”ia să văd, cum s-ar putea?„ căci deabea atunci înțelegi că drum înainte încă nu se vede. Și e o cumpănă: între drumurile tale frumoase și comode care rămân în spate, un fel de poteci umblate deja și desțelenirea unuia nou. Și, e o muchie de creastă: între intersecțiile cunoscute și poate deschiderea unei căi secundare din drumul inițial.

Să nu te dai deoparte.

Să nu care cumva să clachezi.

Să-ți spui simplu, cu năduf:
-”Uff, ce mă enervează asta!!! pentru că știu ce și cât mă scoate pe mine din sărite și din limitele mele dar cerul mi-a deschis posibilitatea de a îmi trage sufletul și a-mi pune curajul la-ncercare!!!

Și devine așa dintr-o dată simplu - un pas simplu. Tot mai simplu când mai trag odată aer în piept adânc, adânc, învățând că la orice răscruce de drumuri, te apropii din ce în ce mai mult de tine și de înțelegerea ta mai profundă.  Oricare ar fi drumul ales, el face parte din modelul tău aparte, divers și unic.

Și sleit după toate astea, să te întorci din nou la tine și să ți se pară că ai devenit mult mai frumos.

E înăuntrul tău zi de sărbătoare de re-naștere pe dinăuntru. E clipa când reînnoiești uleiul în candela vieții și poți radia mult mai departe.



.

a se menține în viață

Să ne durăm o trainică interogativitate
nu simple ”de ce”-uri copilărești
să ne-ondurăm ca fel de libertate 
pe-un spațiu infinit deschis
fără sfârșit,
c'opțiuni și risc,
cu alunecări
și viituri străine, toxice.

 ... e locul 
unde realitatea mea diafană,
se-mpiedică curent 
de marșul meu ostășesc
care nu înțelege decât repere 
și nicidecum mistere
care mă regăsește uneori frântă
dar în nici un chip pierdută
și care știe,
că toate canalele mele de disperări și neliniști 
au dat pe-afară 
dar nu mă inundă...



să ne-durăm interogativitatea,
transfuzie,
în memoria senzorială
și ulei,
în candela vieții.




.

al 13-lea ceas

care va să zică 
suntem într-al treisprezece-lea ceas
e timpul să ne-ntoarcem  
și să ni se pară mai frumos,
frumosul,
dosit pe neașteptate, 
într-o rândunică cu umbra-i de săgeată,
coborând razant din cer.

e timpul  noului consens din noi,
să deschidem tot mai multe poteci din traseul inițial,
să ne îndiguim meandrele fricii
să ne lăsăm surprinși pentru tămăduire,
și să captăm în sorbul sinelui, gândul cel bun...

e timpul  speranței 
deja agățată de noi
să se ridice ușor
să-și cântă melodia fără cuvinte
fără a obosi niciodată.


.

Rutină

Doamne, ce ne mai place rutina. Ne facem că ne plângem de ea dar ne plac zilele care sunt asemănătoare și ne mulțumim cu ele așa mediocre și tare plicticoase. Doar să nu ne scoată cineva din rutina noastră zilnică. Adunăm zile și ne scapă înfloririle noastre și creșterile și frământarea frumoasă a conceperii unui gând sau a unei realități noi. În dimineața asta, diferența am făcut-o prin a accesa o altă atitudine. Nu știu dacă e simplu ori ba. M-am trezit și m-am simțit plină de nerăbdarea acelui copil care moare de curiozitate de a explora locuri necunoscute lui. Și în doar 24 de ore, au năvălit peste mine, atâtea povești noi, atâtea mici provocări de a călca doar cu un pas peste ”frontiere”, peste ”noi frontiere„. 

Nu credeți, așa ar trebui să arate o ”zi obișnuită”: ca fructul unui pom, ce-ți cade la picioare și-i atât de copt și savuros încât îl presimți din priviri ..

CA SĂ ÎNSEMNI CEVA

saltul nețărmuritei imaginații
trece praguri,
intră prin sorburi,
supune emoții
dresate-n tăcere să explodeze,
se rostogolește în realitate  ...
 ... în urmă totul se surpă
dezgolind  germinativ 
energia clipelor 
până mai ieri goale de sens,
fără a obosi niciodată
trece germinativ
peste toate cicatricile sufletului
peste toate crucile înșirate
de bocetele noastre inerte
peste toată mocirla,
nimicește toate umbrele,
creează alt fel de praguri, 
alte absoluturi,
noi repere,
creează spații de tabernacol 
și mari denivelări de spirit ...
 ....și ca un pepene prea copt
se sparge
dezghioacă sămânța unui mâine nesperat,
aceea zi binemeritată
când tu ști că însemni ceva.

Ceva altora.



.

răscolind tristețea lui decembrie

O viață  căutăm. 
Cu-nsuflețire ...
Și ce găsim în schimb?

Oprindu-ne în drum
pentru nimicuri,
sătui de căutări în van
nerăbdători 
și zbuciumați 
și ficși, prea ficși descoperind singurătatea,
cu fețele ei descărnate, triste 
mereu plouate
alături de  mătăsoase neputințe
ușoare
aluzive
și 
aride. 

Îți place să fi-mpovărat de vid? 
Zi?
Și vrei îmbrățișarea confortului călduț? 
Da' zi odată?

Uimirea, doar le spulberă pe toate
Atuncea dar, să ne lăsam surprinși
Ș-atât!


(E primul lucru de bun simț și de-nceput)

.

DACĂ AM TRĂI ÎN EXTRORDINAR F_I_E_C_A_R_E CLIPĂ

Ah, ace ce cos harnic 
în pânza destinului gândurile mele
par o cascadă tare firavă,
peste lumea din jur.

iar înăuntru, personajele mele 
sunt într-o pace deplină,
coabitează pașnic 
și se exprimă
uneori o mai iau în răspăr
de dragul micilor devieri jucăușe
dar,
par a pica repede la consens.

dar am învățat 
că trebuie să-mi asum riscul de a învăța până la capăt
și asta se face doar când ajungi în Extraordinar


...doar atunci, toate poverile ne devin iubire fierbinte.

.



.

EU ÎȚI OFER ACCES ...

Nu te lăsa surprins de instantaneele 
clișee, venite din oriunde;

vorbele, 
mie,
mi s-au învechit în mine
de atâta dor să te cunoască ...
chiar dacă
îmi este suficient din tine, 
firescul
adică să-ți cânt
să ți spun
să mă joc 
și cine știe 
să aștept și nițică reciprocitate
căci pentru unul ca tine,
întâlnit în cale,
nu știu de ce 
dar ideile mele sfârâie în rutina 
deplină. 

Nu-ți voi împușca trăirile tale de demult
doar pentru că eu nu le-am cunoscut
nu voi  scoate din adâncuri țapii ispășitori 
ai neputințelor,
doar pentru că eu mi i-am bifat.
... poate cel mult  
ne vom fi ceas deșteptător
când ne vor veni ”trezirile”.
Întregirile.

Doar de curând, 
eu am aflat, că

viața, 
viața asta bre!
e, o meserie de echipă,

...așa că eu îți ofer acces.




.

MULȚUMIREA PE CARE O CĂUTĂM

“Ai grijă ca în viață să nu alegi o cale falsă. O cale falsă este ceva ce te atrage din motivele greșite: bani, faimă, atenție și așa mai departe. Dacă simți că ai nevoie de atenție, simți cumva în interiorul tău o lipsă, o nevoie de a fi iubit și ți-o umpli cu iubirea sau aprecierea publicului. Dacă ceea ce alegem să facem nu corespunde cu cea mai adâncă înclinație a noastră, atunci nu ne găsim mulțumirea pe care o căutăm. Munca noastră suferă din această cauză și atenția (banii, faima) pe care am primit-o inițial începe să dispară în ceață. Dacă este vorba de bani și confort atunci acționezi din frica de a nu îi satisface pe părinții tăi. Ei te vor îndrepta spre meserii lucrative, bănoase, dar sub această intenție s-ar putea ascunde ceva: dorința de a avea nu mai multă libertate decât ei aveau atunci când erau tineri.” (Robert Green)


Îmi pun tot felul de întrebări ”grele” pe care le evit(ăm) instinctiv, pentru că răspunsul sincer dat mie (nouă), ne-ar pune la munca de a ne schimba. Ne-ar face să credem că am pierdut, ne-ar proiecta în locuri și spații de care ne-am rușina sau în care noi și nu alții, ne-am vedea ridicoli. E mult mai bine să găsim pe alții ”țapii ispășitori” și uite așa încetul cu încetul ieșim fără să vrem afară din joc și devenim niște ”încuiați”.


Uităm că destinul nostru este un gherghef, la care ne țesem cel mai frumos destin și model nostru trebuie să fie unic. Și uităm mai ales să reflectăm periodic, care este drumul care contează: acela în care ne aliniem permanent gândirea și faptele față de valorile noastre cele mai înalte..., față de limpezimea și curățenia și certitudinile noastre cele mai frumoase și prețioase în același timp... E o întoarcere a conștiinței asupra ei însăși fără judecăți sau prejudecăți. E descoperirea unei astfel de stări unde tot ce se petrece în tine e de o așa frumusețe, simplitate și sensibilitate și este atât de prezentă în adâncul nostru la fel ca și înclinația naturală a sufletelor noastre, spre iubire...


Și acum cine are curajul????

Oare răspunsul este să ai un milion de dolari?

Care sunt rezultatele asupra mea a persoanelor care mă critică sau mă bârfesc?

Oare diploma (școala , studiile, etc) pe care o am o să-mi ofere un loc de muncă stabil și siguranță?

Suntem diferiți de acel hamster ce aleargă pe o rotiță crezând că ajunge undeva și asta îmi doresc întreaga viață? 

Textele siropoase și complimentele mieroase ale celor din jur, mă ajută cu ceva sau doar se folosesc de dorința mea de a fi iubit și apreciat pentru a îmi vinde lucruri sau pentru a mă controla?

Oare trăiesc viața mea sau viața impusă de familia mea și considerată ”satisfăcătoare” și impusă prin rețete sociale și culturale ca ”fericire” și împlinire? Și dacă fac asta, de ce?

Dacă nu mi-ar fi frică, ce aș face acum?

Urmează să fiu fericit atunci când voi avea o persoană (cel puțin o persoană) să mă iubească?
Care este scopul meu în viață? Care e drumul meu propriu? Mi-l construiesc sau sunt doar un pion în visul altora, în viața altora? Aștept de la alții să-mi facă planurile pe care mi le doresc?



întrebările vin dintr-un articol găsit la: http://crististefan.com



.

nu-i loc de liniștea caldă

Nu vreau ca viața mea să fie doar  un hocus - pocus, de-a gata
ci un fel de neastâmpăr,
când mă duc în departe,
mult în departe,
și am o altfel  de căutare,
de nici eu  să nu mă mai credeam în stare.

Nu vreau să nu mă mai cred,
pentru că uneori evit
ca vocea să nu-mi fie convingătoare
căci ea, 
știi doar,
ar putea plutii deasupra străzilor
ori deasupra norilor,
în ecouri puternice
de până și cerul s-ar transforma în ceva diafan ...


Și nu vreau să nu mă mai pot,
pentru că ar fi prea greu de îndurat
căci mi-aș  despuia anii de toate emoțiile
tricotate migălos alături de oameni pestriți,
acei ca și mine, cu dureri pentru drum
ca și cei care au ales alte căi, alte lumi și au probabil 
în cuprinsul lor încrustat, alte limbaje intraductibile.


O să tot privesc la lumea din jur
cu muțenia mirată a ochilor de căprior
în fața puștii ce o ia în cătare!
O să-mi cer migălos, să-mi scutur aripile
și cu multă atenție
o să mă feresc să mai ies din joc
și o să aflu mereu
cum gustă plămada 
necoaptă încă
a sentimentului infinit de fericire care nu este deloc o liniște caldă. 



.